RUDOLF SCHWEITZER-CUMPĂNA (1886-1975) (I)
La 7 mai 1886 se năştea, în familia funcţionarului de origine germană Ludwig Schweitzer [1856-1951] de la Societatea forestieră "Aref" din Cumpăna, viitorul pictor Rudolf Schweitzer, care îşi va adăuga numelui familial un cognomen evocând spaţiul de inegalabilă frumuseţe al micii staţiuni turistice montane de pe Argeş. Peisajul carpatin lăsase, în inima copilului, imagini neşterse care vor fi imortalizate pe pânze în anii maturităţii sale artistice. Schweitzer Rudolf va urma şcoala primară în Piteşti [1893-1897], apoi, se va înscrie la Liceul "I.C. Brătianu" [1897], pentru ca, în 1904, să plece la Berlin, unde frecventează timp de şase luni cursurile de iniţiere în arta plastică ale profesorului Adolf Schlabitz, la insistenţa unui unchi al său, funcţionar C.F.R., care îl însoţise până în marea capitală germană, deşi opţiunea persistentă a tânărului adolescent spre pictură contravenea intenţiilor părinţilor săi de a nu-l vedea în viaţă doar "un zugrav neisprăvit"... Demonstrând rigoare "nemţească" în pregătirea artistică, Rudolf perseverează în aprofundarea studiilor de specialitate, candidând la concursul de admitere în Academia regală de arte frumoase din Berlin, unde are ca profesori de pictură pe maeştrii Erich Hancke, Arthur Kampf şi Anton Alexander von Werner. După absolvirea cursurilor în anul 1909, revine în ţară pentru satisfacerea serviciului militar.
Rudolf Schweitzer debutează, cu primele tablouri pictate, la Librăria "M. Lazăr" din Piteşti, exprimându-şi public profunda decepţie, fiindcă expoziţia sa trecuse neobservată într-o "urbe cu negustori insensibili la artele frumoase". Continuă, însă, să expună în diverse librării piteştene, în speranţa că, astfel, se va face cunoscut iubitorilor de artă plastică. Conştient de "reala sa capacitate artistică", Rudolf Schweitzer persistă, exersând cu obstinaţie, la Cumpăna, în portretistică şi natură statică. Nu întâmplător, îşi va adăuga numelui său toponimul care va deveni celebru: "Cumpăna"... O confirmare a talentului îi este oferită de participarea cu trei tablouri selectate de un juriu exigent la Salonul oficial din anul 1911. Prezentarea a cinci lucrări la expoziţia organizată de "Tinerimea română" şi, ulterior, la Salonul oficial din anul 1912 va fi apreciată favorabil, printre alţii, de către marele cărturar Nicolae Iorga, care observa că picturile lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna sunt "pornite din simţământ, din inimă". Stimulat de elogiile unor organizatori ai Saloanelor oficiale de pictură şi sculptură, ori ai Saloanelor de desen şi gravură, precum şi de membrii Societăţii "Tinerimea Română", la insistenţa acestora, Rudolf Schweitzer-Cumpăna participă constant, an de an, cu rare excepţii, între 1913 şi 1944, pe simezele expoziţiilor organizate, în special, în capitală, devenind un nume de rezonanţă în arta plastică naţională.
Pictorul se dovedeşte extrem de laborios, expediind, din Cumpăna, numeroase tablouri semnate de el unor negustori de artă din Bucureşti, spre a fi vândute. Prima expoziţie personală organizată în 1913, la Bucureşti, în Pasajul Creţulescu, a constituit un succes notabil, prezenţa artistului pe simezele bucureştene devenind un eveniment pentru publicul capitalei interesat de pictură. În 1915, participă la expoziţia "Cosânzeana", iar, în perioada 1920-1923, organizează anual câte o expoziţie la Ateneul Român, "personala" din 12-30 noiembrie 1922, fiind, prin cele 140 tablouri expuse, o expoziţie de referinţă, după cooptarea sa, la 23 februarie 1922, în Sindicatul artelor frumoase.
Continuă seria expoziţiilor personale, organizând, în 1924, la Ploieşti, în sălile Prefecturii judeţului Prahova, o "personală" extrem de apreciată de vizitatori, itinerată la Ateneul Român din Bucureşti, în 1925, apoi, la Craiova în 1926, şi, evident, "revăzută şi adăugită", iarăşi la Ateneul Român (cu 124 lucrări de pictură şi de grafică) în acelaşi an, pentru ca, în 1927, să expună 115 lucrări în sala "Ileana" şi să participe, de asemenea, la Expoziţia retrospectivă semicentenară a pictorilor şi sculptorilor români de la Ateneul român. Rudolf Schweitzer-Cumpăna este o prezenţă activă, extrem de dinamică în peisajul artistic naţional, frecvenţa participării sale cu numeroase picturi în ulei, acuarele, grafică şi desene în cărbune pe simezele unor reprezentative instituţii de cultură fiind impresionantă: Brăila [1928], Timişoara [1929], Bucureşti [1929, 1932, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938, 1941, 1946, 1948, 1950, 1953, 1954], confirmând, în esenţă, talentul său autentic, în special, în pictura de şevalet.
Relevând ascensiunea maestrului în arta plastică românească, se impun reiterate detaliat unele repere cronologice. După o peregrinare prin Ardeal, Banat, dar şi prin străinătate, unde efectuează călătorii de studii şi documentare (Budapesta [1928], Macedonia, Grecia, Turcia [1929]), expune, în noiembrie 1929, în sala "Ileana", 140 de lucrări - 113 uleiuri şi 27 desene acuarele şi pasteluri inspirate din peisajele întâlnite în cursul călătoriilor sale. În anul următor, expune în chiar atelierul său din Bucureşti, str. General Budişteanu, 30. Preocupat continuu de perfecţionarea lui în domeniul artelor plastice, continuă, în anii 1931-1932, călătoriile de studii în Veneţia şi la Paris, unde participă la Expoziţia artiştilor francezi şi organizează o expoziţie personală cu 38 de lucrări la Galeria Jean Castel. Expoziţia artiştilor francezi a constituit un moment crucial în viaţa pictorului, căruia i s-a propus să rămână în străinătate. Pictorul refuză, însă, o asemenea oportunitate, mărturisind: "Tot mediul românesc mă atrage mai mult, asta fiindcă oricum şi oricând rămân tot fiul ţării mele."
În anul 1932 este prezent pe simezele Sălii Dalles din Bucureşti, alături de Nicolae Tonitza, Francisc Şirato şi Ştefan Dimitrescu. Obsedat de aprofundarea studiilor vizând pictura universală, efectuează o călătorie de documentare în februarie-martie 1939, pentru vizitarea muzeelor de artă din Italia (Veneţia, Milano, Florenţa, Roma, Neapole, San Remo) şi Germania (München şi Augsburg). Pictura lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna este elogios remarcată de către reputaţi confraţi în arta penelului, care decelează, în tablourile sale, unele afinităţi stilistice. Astfel, în decembrie 1939, Gheorghe Petraşcu observa că "Schweitzer-Cumpăna este singurul pictor care seamănă cu mine. Celorlalţi le lipseşte poezia sufletului şi personalitatea...".
Argeşul - matricea creaţiei sale
Evocând, într-o manieră previzibil encomiastică, pe marele artist, nepoata sa, prof. dr. Zoe Apostolache-Stoicescu, ea însăşi o personalitate a culturii naţionale, stabilea, în articolul "120 de ani de la naşterea pictorului român Rudolf Schweitzer-Cumpăna", apărut în revista "Argeş" din mai 2006, autentice filiaţii spirituale între artist şi "pitorescul Argeş", între "meleagurile originare şi evoluţia personalităţii remarcabilului piteştean": "Cu toată obârşia-i germană, s-a simţit toată viaţa un român şi un argeşean autentic. Cu sensibilitatea-i nativă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna a ştiut, din primii ani ai copilăriei, să înţeleagă şi să preţuiască frumuseţea locurilor, a naturii, a oamenilor în mijlocul cărora avea să trăiască. Acolo, în primii ani ai copilăriei, şi-a manifestat aptitudinile artistice, iar ochiul atent al unor dascăli locali a ştiut să-l remarce şi încurajeze." La maturitate, retrospectându-şi ascensiunea în arta plastică, pictorul se va confesa: "Pe la vârsta de şase ani, am stat în mijlocul ţăranilor, i-am cunoscut foarte bine, dat fiind că un unchi al meu avea o moară ţărănească la Găvana, o suburbie a Piteştiului. Am cunoscut de mic copil ţăranul, i-am descifrat sufletul şi l-am iubit...".
Inconfundabilele peisaje rurale, dar, mai ales, fizionomia oamenilor de la ţară vor reprezenta subiecte predilecte pentru tablourile sale: "Case la Cumpăna", "Târg din Piteşti", "Moară la Găvana", "Cap de ţăran din Argeş", "Ţărăncuţă de la munte", "Baci din Muscel", "Baba Rada", "Baba Vişa", "Ion de la Lereşti", "Ţăranul Netu", picturile inspirate din viaţa satului argeşean constituind "o adevărată cronică în imagini a arhitecturii şi portului ţărănesc". Surprinderea, de către artistul plastic, a esenţei realităţii a devenit antologică prin "critica sinceră şi spontană" a unui ciobănaş din Predeal, care, privindu-l cum picta o pădurice lângă care îşi păştea oile, îi confirmase reuşita artistică: "La dumneata, domnule, se simte răcoarea pădurii".
Prolificul artist plastic argeşean se insinuase, prin opera sa, în conştiinţa localnicilor. Pensionarul Ion Grămadă din Cumpăna-Căpăţâneni, fost maistru silvic, îi scrie lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna în 1967, rememorând scene de viaţă comune din anii tinereţii petrecuţi la Cumpăna: "În urmă cu 40 de ani, stăteam ore întregi model pentru ilustrele dvs. tablouri, din care care abia mai reţin: un chefliu cu lăutarii la ureche, lăutarii fiind Tică Gligorosu şi Mita Minicioaie, cobzăreasă; alt tablou, un cioban cu oile, cioban rezemat de un mesteacăn şi altele" - evocări, evident, emoţionante pentru artistul stabilit de mult timp în capitală. Trăirile nostalgice sunt amplificate de inspirata poezie a epigramistului Aurelian Păunescu, prieten din copilărie al pictorului, care însoţeşte scrisoarea, reprodusă din memorie de către expeditor: "În Căpăţâneni pe Argeş, într-un colţ plăcut de ţară,/ vin oameni de pretutindeni, ca să-şi mai petreac-o vară;/ se găsesc aci la munte, mici căsuţe ţărăneşti/ care au însă "confortul" vilelor împărăteşti:/ au căldura de la soare, "l'eau froide" direct din vad/ şi, pe lângă tot confortul, au şi paturi moi de brad.../ (De-altfel, toată lumea ştie, bradul este un lemn moale)/ Cine s-a culcat în ele n-a putut să se mai scoale...". În final, Ion Grămadă, maistrul silvic, confirmă generozitatea artistului: "Desigur, scumpe domnule Rudi, aţi uitat când vă ceream resturile de la tuburile de vopsele franţuzeşti şi pensulele uzate cu care mă distram şi eu mâzgălind pe geamuri. Nu am avut pregătirea şcolară şi nici vocaţia pentru această artă, am rămas un slujbaş al pădurilor de care mi-a fost atât de drag!"
Dedicându-i pictorului, la aniversarea a opt decenii de existenţă, un medalion literar, în revista "Argeş" din august 1966, marele poet Tudor Arghezi [1880-1967] observa, în componenţa numelui sărbătoritului, Schweitzer-Cumpăna, "două cuvinte care parcă unesc două ţări... Dar numele cel mai îndrăgit de el a rămas în pictură Cumpăna, acest mare pictor iubind peste toate filiaţiile lui peisajul românesc dus la o expresie supremă. Ca şi Grigorescu, cântăreţul cu pensula al priveliştilor ţării noastre, el iubeşte fiecare fir de iarbă, fiecare floare a pământului şi a muncii româneşti. Când zici Cumpăna, înţelegi vatra românească şi Argeşul în care a trăit şi pe care l-a purtat mărturie frumoasă în priveliştea celor mai mari frumuseţi. Viaţa acestui adevărat artist trăieşte tânără şi proaspătă de 80 de ani în mijlocul exclusiv al acestor frumuseţi...".
Opera pictorului piteştean a fost apreciată favorabil, în perioada interbelică, de familia regală, interesată, probabil, de artist şi din pricina rezonanţei "nemţeşti" a numelui său. Regina Maria, susţinătoare a artiştilor plastici români, l-a vizitat, prin anii '30, în atelierul din strada Budişteanu 30, pentru a-l cunoaşte în intimitatea procesului realizării tablourilor sale inspirate din mediul românesc, iar regele Carol al II-lea s-a preocupat ca picturi ale lui Schweitzer-Cumpăna să fie expuse în fosta sufragerie regală alături de cele ale pictorilor Nicolae Tonitza, Ştefan Popescu, Eustaţiu Ştefănescu şi Ion Teodorescu-Sion. Apreciate ca valori ale artei plastice româneşti, opere ale lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna au intrat în colecţii de stat: Universitatea de Artă din Berlin, Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Timişoara, Muzeul de Artă din Cluj, Galeria de artă "Rudolf Schweitzer-Cumpăna" din Piteşti, Muzeul Alba Iulia, Muzeul de Artă din Iaşi, dar şi particulare din Anglia, Belgia, Franţa, Germania şi România.
Atelierul maestrului - o autentică şcoală de artă
Epigramistul Aurelian Păunescu va continua, peste ani, să comită "stanţe pline de substanţe" vizând pe prietenul său pictor, prin evocarea atelierului acestuia din casa veche de pe strada Buestrului nr. 3bis, atelier descris de "ucenica" maestrului, Liana Saxone Harodi, cu voluptatea unei retrăiri în spaţiul unde s-a perfecţionat în arta desenului, sub îndrumarea lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna: "Urcam împreună scara, printre pereţii plini de icoane - opere de artă de o rară frumuseţe. Ajungeam la etaj. Aici era atelierul. O dormeză cu o cuvertură ţărănească aspră, o măsuţă şi două scaune, şevaletul, dulapul plin de culori, gata să debordeze prin deschiderea uşilor la cea mai mică trepidaţie a duşumelelor de lemn ceruite. Rafturile bibliotecii din colţul camerei erau pline ochi cu cărţi. Fereastra spre strada tihnită şi aproape pustie din spatele Stadionului <<Dinamo>> oferea o panoramă de acoperişuri plină de farmec. O ilustrare expresivă a dimensiunilor aşa-zisului <<atelier>> al maestrului, cel în care am învăţat şi eu, a făcut-o prietenul său, Aurelian Păunescu, în epigrama: Orice pictor bun sau rău/ are atelierul său;/ numai Schweitzer - răbdător / mai pictează-n dormitor."
Atelierul "auster şi totuşi primitor" evocat cu nostalgie motivată de "ucenica" sa, Liana Saxone Harodi, era un soi de "extra-facultate de Arte, de Omenie şi de Profesionalism", "superbele" lecţii ale maestrului se derulau în atmosfera crezului exprimat cu sinceritate de dascăl: "Artistul trebuie să fie generos, meschinăria nu-şi are loc în sufletul său. La culori, nu se face economie...", principii pe care le respecta într-o manieră absolut personală: "Maestrul lucra cu nişte pensule atât de uzate, încât ajunseseră la... fier ! Zicea că pensula uzată de el suferise fizic, preluase ceva din acel chinuitor travaliu de creaţie. Pensula veche ştia singură ce are de făcut, era deja învăţată!... Paleta lui era unică, de neînchipuit şi de nedescris. Nu o curăţa niciodată...". Lucrarea terminată de un ucenic era pusă în faţa unei oglinzi, spre a fi privită dintr-un unghi diferit, după ce era "armonizată" cu o ramă frumoasă din colecţia profesorului...
Dascălul le oferea ucenicilor un exemplu viabil de artist care îşi respecta cu devoţiune profesia. Portretele realizate de el aveau identitate certă, fiecare lucrare fiind notată pe spate cu numele real al personajului pictat. Îşi recruta selectiv „modele” dintre ţiganii din Groapa Floreasca aflată în apropierea casei sale. Expresivitatea figurilor umane era conferită de surprinderea trăirilor interioare ale modelului, operaţie implicând o muncă asiduă, artistul considerând "creaţia artistică un har divin ce trebuie răsplătit cu multă muncă, fără ca efortul să se observe". Se opunea "adăugirilor dăunătoare care strică lucrarea" ale unor ucenici ai săi, observându-le că "Mai bine decât bine este rău", că "trebuie să ştii unde să te opreşti"...
Creaţia sa artistică reprezenta "un act de mare sinceritate", maestrul respingând a priori orice "experienţe": "schematicul, formalul nu l-au tentat, era un om al imaginii concrete, al faptului văzut". Prin temperament, însă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna era un expresionist. Analizând tehnica de lucru a maestrului, Liana Saxone Harodi observa că "Forma şi culoarea se contopesc în pictura sa într-un tot unitar. Tehnica de lucru a lui Schweitzer-Cumpăna este o pastă densă, saturată, pusă din belşug, cu o pensulaţie rapidă şi energică. Forţa, precizia şi viteza sa de execuţie erau extraordinare." Ucenica devenită o pictoriţă cunoscută nu numai în Israel reia conclusiv, în memoriile sale, aprecierea criticului de artă Radu Ionescu din monografia editată de Fundaţia "Rudolf Schweitzer-Cumpăna" în anul 2003: "Temperament dinamic, spontan, obişnuit cu schiţarea rapidă a unor scene sau portrete, el pictează aruncând pensula încărcată de culoare pe pânză, pentru a obţine suprafeţe accidentate pe care joacă lumina, alternând strălucirile cu umbrele."
"Fascinată de pictura maestrului, de coloristica sa, de jocul fantastic de umbre şi lumini", Liana Saxone Harodi apreciază "tablourile lui, mai ales cele de mici dimensiuni, ca adevărate bijuterii", observând că "în peisajele sale, vibrează un lirism viguros". Considerându-l "pictor de talie europeană", prin "impresionanta moştenire spirituală şi materială", ea îl citează, în final, pe Corneliu Baba care, în 1976, îi crea un portret "veridic" maestrului piteştean: "Rudolf Schweitzer-Cumpăna a închinat picturii grija zilelor şi nopţilor sale, modest şi demn, împlinind cu mândrie confidenţa testamentară a artistului adevărat."
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
