"Catrene cu parfum de femeie", de George Baciu
După ce şi-a răsfăţat cititorii fideli cu poezie şi proză de cea mai bună calitate, oferind câteva volume de versuri, două romane, multe articole, recenzii, eseuri şi scrieri de specialitate, unele cu valoare enciclopedică, poetul George Baciu cochetează în ultima vreme şi cu epigrame pe care le-a adunat, cu ocazia Zilei Femeii, într-o carte numită delicat „Catrene cu parfum de femeie”. Ţelul mărturisit, metaforic, prin însuşi titlul cărţii, este de a ne oferi, din faptul cotidian, variante ale imaginii femeii, cu bune şi cu rele, cu vicii judecate din perspective umaniste. Este, fără îndoială, o cărticică de buzunar, ocazională, precum o „declaraţie de dragoste”, oferită celor mai dragi cititoare, la început de primăvară: „Iubita mea, ştii foarte bine/ Că te-am iubit de la-nceput, / Dar nu m-am însurat cu tine, / Fiindcă nici eu nu am crezut!”
Cartea se deschide cu câteva catrene, prin care autorul defineşte, într-un stil personal, epigrama: „Cât e dumneaei de mică,/ Are haz, are dulceaţă,/ Spune răul, fără frică,/ Nu prin spate, ci în faţă!” sau „Epigrama e o muză/ Frumuşică şi isteaţă,/ De prostie se amuză/ Şi umorului dă viaţă”. Esenţială în definirea epigramei este nota sa spirituală, rezultată din combinaţii de cuvinte şi de idei ce conduc la concluzii neaşteptate: „Nu ştiu-a cui a fost ideea,/ Bună glumă, bag de seamă:/ Să omagiem femeia/ Într-o zi cu chip de babă”. Poanta rezultă din ciocnirea neprevăzută a două idei opuse: frumuseţea omagierii femeii şi aluzie la zilele urâte ale Babei Dochia, cele mai capricioase şi schimbătoare zile din luna martie. Cu umor şi ironie, în funcţie de soartă şi convieţuire socială, epigramistul încondeiază în diverse ipostaze femeia, comparând-o metaforic cu „toamna... când cu brumă, când cu ceaţă”, deci capricioasă; alteori o vede „ca pe o antiteză”, care „te vindecă, dar te şi doare/ îţi pune viaţa-n paranteză/ şi-ţi face zilele amare”. Pare firească comparaţia cu o carte frumoasă, pe care, dacă o citeşti cu plăcere, rămâi cu ea toată viaţa: „Femeia este ca o carte,/ De-o citeşti, de ea ai parte!/ Dar unii, ne arată viaţa,/ Nu citesc decât... prefaţa!”
Comparaţia cu floarea din vază îndeamnă la preţuirea şi ocrotirea celei mai sensibile fiinţe: „Femeia e ca floarea-n vază:/ De dimineaţă înfloreşte/ Şi de n-o uzi la amiază,/ Când vine seara se-ofileşte”. Deosebit de subtilă, dar cu interpretări amare, este comparaţia cu cetatea: „Femeia e ca o cetate/ Cu greu se lasă cucerită,/ Chiar dacă vrei s-ataci prin spate/ Îţi trebuie arma potrivită”. După mai multe încercări, epigramistul găseşte, în sfârşit, comparaţia spiritualizată cea mai potrivită: „Ca un înger e femeia/ Orice clipă o sfinţeşte,/ Şi-ţi oferă noaptea cheia/ Către Paradis, fireşte”... Găseşte însă autorul şi „metodă de încălzire” cu vecina, pentru „organizare familială”, în care „totul merge strună:/ El produce, ea consumă!”.
Pentru surprinderea unor moravuri ale epocii contemporane, epigramistul adoptă tehnica definiţiilor prin schiţe de portret, în care descoperim şi „femeia ideală”, dar şi „femeia ţaţă”, care vorbeşte fără rost, „ispita rea” sau „dulcea ispită”, dorită de toţi bărbaţii, femeia „cu gura mare” sau femeia „fiţoasă”... În catrenele sale se desfăşoară, parcă, un joc al fanteziei şi inteligenţei, în care se perindă, prin oglinzi strâmbe, nişte chipuri deformate, precum amante cu două feţe, neveste care îşi înşeală bărbaţii, soacra „poama acră” etc. Multe dintre catrene sunt prea „deocheate”, aluzive la sex şi ne abţinem de la comentarii detaliate. Precizăm însă că autorul şi-a pus în funcţiune toate armele ironiei, pentru a înfăţişa cu sarcasm „femeia, eterna poveste”, într-o „evoluţie feminină”, modernă.
Unele catrene au veritabile rezonanţe de înţelepciune populară precum cel intitulat „Femeia, înger şi demon”: „Când a zămislit femeia,/ Dumnezeu i-a dat de toate:/ Inima, spre ceruri, cheia,/ Trupul, calea spre păcate”. Meditând adânc şi limpede asupra vieţii, creatorul încearcă şi un „Sfat” din înţelepciunea populară: „Viaţa de-o vrei liniştită,/ O zicală veche spune,/ Tu cu prostul nu te pune,/ C-are mintea odihnită”.
Această cărticică, cu efect terapeutic, se încheie cu oda „Femeia, viciu al înţelepciunii”, în care autorul îşi exprimă admiraţia faţă de personalitatea femeii: „Iată de ce, femeia - singurul viciu prin care te înalţi în înţelepciune - e ca gustul primăverii dacă te transformi în plantă pentru a-l simţi./ E ca pământul cu care se joacă Dumnezeu când plânge de tristeţe”. Cele două catrene consemnate pe coperta a patra aduc şi ele un omagiu de suflet „celei mai artistice dintre fiinţe”: „Femeia e o floare-albastră/ Pudrată în suspinul ierbii,/ E şoapta lunii la fereastră/ Când căprioarele sărută cerbii... // Femeia-i doina deşirată/ Pe-un fluier fermecat de os,/ E-o Cosânzează suspinată/ În inima lui Făt-Frumos”. Oricum, George Baciu recunoaşte că femeia, „Ori că-i bună, ori că-i rea,/ farmecul vieţii e ea!”.
Aşadar, George Baciu se dovedeşte un veritabil epigramist care pune în scrisul său „sare şi piper”, dar şi destulă candoare şi dulceaţă, numai bună pentru o lectură agreabilă la cafeaua de dimineaţă. Zaţul rămâne ca o concluzie amară...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
