FEMEIA, VICIU AL ÎNŢELEPCIUNII
În liniştea iubirii mele, mă întreb în ce sens viaţa nu ar fi un şir de trăiri pierdute?
Ca să trăieşti integral viaţa, s-o salvezi ca pe o lavă ascunsă a rebeliunii este necesar să simţi obsesia FEMEII, singurul mijloc de a amâna o distrugere şi o prăbuşire. Fiindcă Ea, femeia, este savoarea dezastrelor inimii, nuanţarea subtilă a decepţiilor, un infinit al sufletului început în amurgul sfinţit cu sancţiuni al fiecărui gest.
Femeia este esenţa fără de care viaţa nu ar avea rost, cuvântul în faţa căruia sufletul devine altarul dragostei. Este fiinţa gingaşă, suavă, copilăroasă, sensibilă, delicată care nuanţează viaţa, înrobeşte dorul, umple vise, varsă dragostea-i nemărginită peste tristeţea lumii, împlineşte şi schimbă destine, scrie pagini de istorie. Doar femeia topeşte într-un sărut durerea, fură fericirea, o gustă cu nesaţ...
Privirea ei e un templu erotic şi melancolic în care se adună toată dezordinea epocii de la începutul primei zile.
Iată de ce iubesc femeia aidoma unei santinele tăcute în cumplitul meu pustiu!
Femeii îi datorăm mai mult pentru înţelegerea lumii, decât savanţilor. Ceea ce numim cultură este, de fapt, decadenţa morală a sânului sărutat clandestin pentru a trăi o vreme de eternitate. De-aici ar trebui să înceapă filosofia vieţii şi a istoriei. Căci, nu poţi să iubeşti decât prin femeie, nu femeia. Prin poem, şi nu poemul.
Am reflectat asupra femeii şi ea mi-a apărut întotdeauna ca un fruct al viciului. Şi m-am simţit fericit. Fiindcă puterea viciului stă în aceea că trezeşte arhanghelul care doarme în tine.
Astfel, jefuit de obsesia femeii, poţi trece dincolo de Iad, mirându-ţi raiurile cu fiece destrăbălare a cărnii.
Iată de ce, femeia - singurul viciu prin care te înalţi în înţelepciune - e ca gustul primăverii dacă te transformi în plantă pentru a-l simţi.
Femeia este sonata sufletului fiecăruia dintre noi.
E ca pământul cu care se joacă Dumnezeu când plânge de tristeţe.
Femeia-i suspin de Ană
Ridicată mânăstire,
La vecernii de prihană,
La utrenii de iubire!
*
Femeia e o floare-albastră,
Pudrată în suspinul ierbii,
E şoapta lunii la fereastră
Când căprioarele sărută cerbii.
*
Femeia-i doina deşirată
Pe-un fluier fermecat de os,
E-o Cosânzeană suspinată
În inima lui Făt-Frumos.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
