ION GHEORGHE VRĂNEANŢU (1939-2006) (I)

Written by Grigore CONSTANTINESCU on 08 Martie 2017.

Prinţ al artelor

Realizând un admirabil portret literar pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu - rătăcit prin destin în Argeşul voievodal, unde avea să-şi împământenească pentru eternitate trupul firav, mâna cu degetele alungite avid spre penelul cu care mângâia, prin mijlocirea gândului său inspirat şi a culorilor, pânze cu icoane de oameni ori de locuri dragi lui -, un venerat patriarh al literelor, scriitorul Marin Ioniţă, pasionat de opera marelui artist plastic, îl definea metaforic, în stilul său inconfundabil: "Prinţ al artelor"...

Prolificul prozator argeşean îi desena, în cuvinte măiestrit alese, o splendidă imagine cvasipicturală celui ce avea să rămână, în conştiinţa contemporanilor, "prinţ al penelului": "înalt, subţire, mlădios, agil, felin, fragil şi mereu dus pe gânduri, discret, taciturn, însă dârz, chiar încăpăţânat până într-acolo încât nu făcea niciodată concesii şi cedări de la convingerile şi principiile sale. De o seriozitate care-i devenise amprentă. Se şi veselea din când în când, dar numai cu un zâmbet fugar. Nu l-am văzut niciodată să râdă în hohote, să i se zguduie trupul în accese de bucurie. Dar nici lacrimi nu i-am văzut pe obraji sau măcar în colţul ochilor. Uneori părea de piatră. Sau de gheaţă. Un prinţ desprins din poveştile scandinave, cu efebi şi alte făpturi misterioase, aşa cum nu pot fi plămădite decât în nesfârşitele nopţi polare. Dar, în mod ciudat, în acelaşi timp, spirit artistic fierbinte, meridional. Trubadur sau menestrel la curţile senioriale, cu minunate melodii stârnite din instrumentul său muzical cu coarde, pe care îl numea chitară...". Imaginea de "trestie gânditoare" este complinită de cea a unui "trubadur cu floretă", "campion şi profesor de scrimă, care mânuia floreta cu o eleganţă desăvârşită şi cu o exactitate matematică. O simplitate elegantă în îmbrăcăminte, în vorbire, în comportament şi în relaţii...".

Un portret literar complex redând complexitatea unei personalităţi artistice de neuitat, deşi, acest autentic "prinţ al artelor" fusese uitat, din păcate, de către contemporanii săi, în obscuritatea unei existenţe cotidiene căreia, deşi ar fi vrut-o, nu-i putea, din obsedante, pentru el, motive materiale, să-i confere strălucirea pânzelor sale... Între tuşeurile verbale cu iz encomiastic ale prozatorului piteştean, cele de "prinţ cu suflet de ţăran", ori de "aristocrat cu sânge albastru" par să definească un caracter deloc comun unui om obişnuit, în care decelează cu acribia-i arhicunoscută: "o nobleţe a spiritului", dar şi "dragostea ţărănească de pământ, de acasă, de familie", pentru care "iubirea de ţară nu era doar o declaraţie de fidelitate", întrucât, deşi avusese posibilitatea să se stabilească în străinătate, Ion Gheorghe Vrăneanţu - "copil de leagăn, copil de orfelinat, copil crescut printre străini", nu a făcut-o, fiindcă "se simţea legat de pământul strămoşesc"... Tragedia vieţii unui orfan nevoit să trăiască printre străini, nu de neam, ci, de suflet, este sfâşietoare în relatarea dramatică a copilului ajuns la maturitate. Confesiunea către un mentor nesperat pe care l-a iubit până la veneraţie pentru neobişnuita grijă pe care a manifestat-o faţă de destinul lui, după ce acesta a simţit, cu remarcabila sa experienţă de critic de artă, în tablourile semnate Vrăneanţu, germenii talentului autentic, pare desprinsă dintr-un roman de groază, cu scene apocaliptice greu chiar şi de imaginat.

Un previzionar critic de artă

Petru Comarnescu [1905-1970], născut la Iaşi, era, în epocă, o somitate în domeniul istoriei şi criticii de artă, consacrat prin studiile sale de estetică ("Kalokagathon"), ori de istorie a culturii şi artei redactate sub forma unor monografii vizând mari artişti plastici români ("Anghel", "Brâncuşi - mit şi metamorfoză", "Luchian", "Tonitza", "Ţuculescu") şi străini ("Deineka"); de aceea, discursul său avea, evident, răsunet în promovarea valorilor contemporane lui din domeniul artelor plastice naţionale, promovare facilitată şi de o prezenţă activă în presa de specialitate...

După vizita sa specială la Piteşti, pentru a cunoaşte opera unui pictor tânăr care se detaşa, prin creaţia lui originală, de artiştii mult prea implicaţi "în slujirea cu devotament, prin artă, a construirii socialismului în R.P.R.", Petru Comarnescu îi mărturiseşte cu sinceritate pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu, într-o scrisoare adresată din Bucureşti, la 15 aprilie 1968: "Am fost impresionat de compoziţia d-tale cu Mihai Viteazul, ca şi de cea cu tragedia lui Iorga şi aş dori să văd compoziţia cu Mircea cel Bătrîn. M-a impresionat, de asemenea, personalitatea d-tale de artist gînditor, iubitor de muzică, de om cu certă distincţie sufletească. Cred că şi citeşti, ceea ce foarte puţini dintre colegi d-tale o fac...". Criticul fusese însoţit în vizita de la Piteşti de corespondentul postului de radio din Bucureşti, Traian Filip, care îi lăsase artistului "o serie de întrebări pentru o emisiune viitoare la radio". Intenţionând să publice un articol despre pictor şi operele sale artistice, pentru a-l face cunoscut în ţară, Petru Comarnescu îl roagă insistent: "Să-mi scrii comunicându-mi date biografice, studiile, preocupările, cum ai ajuns la eroii pe care i-ai pictat (chiar şi textul ce însoţeşte compoziţia cu Mihai Viteazul - citatul din Bălcescu). Mi-ai spus ceva în legătură cu emoţia ce-ai avut-o pictând pe eroii istoriei - că ai lăcrimat gândindu-te la unele momente tragice. Orice confesiune de acest fel ar fi binevenită pentru articolul meu. După ce voi publica articolul, voi face intervenţii la autorităţile de aici şi la cele din Piteşti spre a ţi se da o locuinţă în care să poţi lucra prielnic... Te sfătuiesc să continui calea pe care ai apucat-o - originală, autentică, de mare suflu. Mă bucur că există artişti şi oameni ca d-ta."

Calvarul unui orfan

Răspunzând, într-un stil metaforic cu vădită tentă arhaică, solicitării criticului de artă, Ion Gheorghe Vrăneanţu avea să-şi mărturisească întreg calvarul unei copilării fără copilărie în "temniţele" orfelinatelor prin care a trecut, mărturisiri impresionante până la lacrimi ale sufletului unui copil căruia i-a fost ucisă, prin destin, bucuria copilăriei sale; scrisoarea este reprodusă in extenso, în acest context, pentru a putea fi percepută în substanţa ei dramatică şi pentru ca autorului să-i fie înţeleasă o anume detaşare de cei în mijlocul cărora a trăit şi a creat, izolându-se în "turnul său de tăcere", spre a nu mai retrăi oribilele scene de suferinţă datorate unora care se credeau, în sinea lor, oameni: "Veţi vedea, prea fericite păstor al sufletului Artei româneşti prin câte a trecut nenorocitul de mine întru făurirea unui paradis construit din lacrimi şi clar-obscur, adăpat din matca suferinţii... Voi, iarăşi, ca cele ce urmează să fie numai pentru Domnia Voastră... Să iertaţi lacrimile ce-mi curg, nefericitul de mine, amintindu-mi clipe apuse în cenuşa uitării, săpate adânc în cugetul şi simţirea mea... M-am născut sub ochiul aprins al unei stele şi trăiesc în zodia ei de foc, în semnul lui Crist, semnul prigoanei şi suferinţei. <<Dacă m-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni>>, semnul al 12-lea din Zodiac. După obiceiul pământului românesc, am fost botezat în ziua Domnului a 28-a din luna a-II-a a anului 1939, în oraşul Timişoara.

Din cenuşa uitării, spulberată de vântul norocului, mă văd un cui singuratic azvârlit în iarba ce se zbate la orice adiere călcată în picioare de educatori, în cari orice firicel firav luptă pentru lumină, lumină ce ni se împărţea egal, mlădiţe respinse de la început de o evoluţie normală, răpite de la sânul părinţilor lor de un război al capetelor de inchizitori ce au mâncat cucută roşie şi au avut sentimentul colegialităţii cu zeii, mlădiţe pline de bube şi foame, inconştiente - Casa Copiilor Orfani. Tata a murit în Caucaz, pentru ca, din moartea lui, să ţâşnească sucul vieţii, iar mama, pentru cari cerul era înalt şi D[umne]zeu, departe, ne-a părăsit. Morţii sunt morţi, iar viii - îngrozitor de vii. Icoane ale prunciei: Masca contra gazelor, cerul de foc (probabil rachete luminoase), şanţuri, dar, mai ales, cerul în flăcări şi un fluture de noapte ce se zbătea la geam, iar eu crezând că e sufletul tatălui meu - îmi sunt cele mai străbune imagini. Apoi, Orfelinatul... Un gard de fier până la ceruri prin cari priveam viaţa copiilor (căci nouă ni se spunea <<bestii>>, iar eu purtam porecla de <<Pe moarte>>). Aceasta era tradiţia. Eram slab şi aveam piept de găină - anormal. Trebuia să stau la perete ca cei mari să lovească cu pumnii în pieptu-mi, să-l îndrepte. Trebuia să rezişti; să fii gata în două minute la încolonare în curte pentru înviorare şi, Doamne, imaginea copiilor desculţi, încolonaţi în cămăşuţe albe. Erau prunci, erau îngeri?... Erau imaginea jalnică a unui destin, a unei măşti contra gazelor. Pot vreodată reda în pictură aşa ceva?... Ar fi singura-mi implorare. Sau ploaia?... Imaginea fulgerelor şi zgomotul unui potop însoţit de glasul aspru, metalic, de cuţit: <<- Îngenunchiaţi, bestii, şi rugaţi-vă să stea!>>... Rugăciune impusă - rugăciune în cor. O simţeam?... Ştiu doar că ploaia stătea, trebuia doar să stea. Şi, de aici, gândul existenţei...

Era de Sfintele Paşti. Poate ca şi acum. Încolonaţi, am intrat în subsol unde erau mesele, acele mese lungi, lungi la nesfârşit... Pe masă, o cană de ceai, o felie de cozonac şi un ou roşu. Ne-am închinat la comandă, am stat jos, la aceeaşi poruncă, am înghiţit. Prima imagine a Paştelui. Cinci-şase poate şapte ani. Nu am mâncat oul. Voiam să ciocnesc. Dar, dacă mi-l spărgea, trebuia să-l dau şi eram flămând, flămând poate ca niciodată, poate văzând cum ceilalţi îl mănâncă sau alţii plâng că au rămas fără el, luat de cei mari şi puternici - de domnii elevi. Ţineam la acel ou, cum nu ştiu la ce pot ţine acum. Era tot avutul meu, şi gândul că voi câştiga altul... Cu siguranţă că voi câştiga - vedeam, pipăibil, vedeam. A durat o veşnicie până la comanda drepţi, până am scăpat de sub controlul celor mari. Mi-am frecat comoara cu urzici să-l întăresc, să-i impun parcă dorinţa cugetului meu. Violeta, sora, îl mâncase pe al său şi se uita, Doamne, cum se uita la mine... Orice mişcare făceam cu oul, ochii ei atât de flămânzi... Nu am câştigat, cel puţin nu am avut norocul să spun: << - Hristos a înviat!>>, mă prinsese unul mai mare. Violeta plângea... Eu plângeam... Dar, în acea zi de Paşti, m-am săturat totuşi: am pândit curtea directoarei şi când a dat boabe de porumb găinilor ei, am sărit gardul, le-am alungat, umplându-mi buzunarele. Un pumn de boabe a săturat sufletul meu de atunci şi dintotdeauna: << - Hristos a înviat!>>... Sunt ani de atunci. Revăd acele dureri. Mâine din nou acel roşu: Incandescent - plin de speranţe - Mântuitor... Fiecare om înclină să ia în considerare durerea ca un drum spre puritate, ca un simplu moment în evoluţia sa, fiindcă puţini o pot accepta ca o stare naturală, neputând-o învinge sau depăşi. Consider că se poate construi un paradis numai din lacrimi, şi asta cu atât mai mult cu cât moşii noştri ne-au dovedit-o prin cele mai adânci spirite fecundate de ceruri, ca cel al lui Michel-Angello şi Bach, Beethoven ori Eminescu - legaţi intrinsec de marile reguli ale cosmosului, de Dumnezeire.

... Am credinţa că sufletu-mi ce se destăinue acum Domniei-Voastre şi cari e aşa cum e el, nu-l veţi judeca în lumina actualei concepţiuni despre trup şi suflet - esteticii omului de azi cari, mai degrabă, ar recunoaşte o mie de josnicii decât o noapte petrecută în suspinele unei pasiuni. Însăşi iubirea se pare că şi-a pierdut obiectul şi azi e nevrednic să fii înamorat, romantic, visător. Acceptaţi, vă implor, sinceritatea acestui suflet depăşit... Muncesc. Câte-odată, mă întreb: oare de ce viaţa mea trebuie să fie numai muncă. Dacă o să caut în trecut, iarăşi, voi vedea că niciodată nu am avut vacanţă - acel binemeritat timp de odihnă. M-am născut muncind.

Orfelinatul <<Regina Maria>> de pe strada Pestalozzi 16 pleca vara în tabără la Mărul Roşu. Copiii - orfani ca mine, se jucau, se băteau, iar acel <<eu>> lucram. Voiam o trotinetă. Culegeam plante medicinale... La început, mulţi strângeau acele ierburi, dar am rămas singur. Culegeam cu gândurile mele, cu trotineta în mine. Îmi imaginam că sânt şi eu - atunci când o voi cumpăra, asemenea copiilor liberi de pe stradă. Toţi îmi spuneau: - Vine <<Moartea>> de la iarbă... Am câştigat cinci sute de lei, i-am dat unui pedagog să-i păstreze şi i-a păstrat atât de bine, straşnic de bine, încât vedeam numai plante medicinale şi trotinete: 100, 1000, 10.000, îmi împuiau capul, mă îmbrânceau ierburile-trotinetele, nemernicia sufletului unui scârnav pedagog... Să fi avut 13 ani, când Casa de copii orfani de războiu din Timişoara s-a mutat la Turnu-Roşu, lângă Sibiu, despărţindu-mă de iubita mea soră, Violeta. Aici, alte reguli, alt calvar... Fiecare azil - să-i spun aşa - avea obiceiurile sale. De la Turnu-Roşu reţin o foamete înfiorătoare. Era perioada foametei, când, la masă, se servea un cartof în loc de pâine. Şi, copil, cum să te saturi. Ieşeam la câmpie - un teren destinat jocului - ne puneam cu burta pe pământ şi păşteam, păşteam troscot. Ba, ne mai şi umpleam sânul ca să ronţăim la meditaţie... Nimic exagerat; poate doar imaginea copilului ierbivor în memoria mea."

- Va urma -

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!