ION GHEORGHE VRĂNEANŢU (1939-2006) (II)
Ieşirea la lumină
Coşmarul trăirilor din copilărie devine trecut întunecat, nu, însă, şi uitare!... Destăinuirile sale despre o cale în viaţă care avea să-l proiecteze, printr-o muncă acerbă - doar se născuse, precum mărturiseşte, muncind!, continuă într-o tentă de culoare cu irizări de lumină: "Odată cu terminarea cursului elementar, am ieşit la lumină. În urma mea, s-au închis pentru totdeauna porţile cazărmii... Am urmat cursurile Şcolii normale <<Andrei Şaguna>> din Sibiu, apoi Liceul <<Gh. Lazăr>>, pe care-l absolv în 1957. Lucrez doi ani muncitor necalificat la o uzină de armament, în munţi. În anul 1959, încerc porţile facultăţii şi reuşesc spre marea şi adânca laudă a Domnului. Am profesori pe: Vlad Aurel, Dumitrescu Petre, Krausz Tiberiu, Cel Mare Vasile şi termin cu Angheluţă. Nu am strălucit în timpul facultăţii - poate pentru că eram conştient de pictura care se făcea, poate că mă înspăimânta obligativitatea acceptării acestor experienţe estetice. Când spargi un ou, nu e nevoie să-l mănânci ca să-ţi dai seama că e stricat, şi, astfel, preocupările mele, s-au îndreptat spre scrimă-chitară-lectură. Deşi fără preocupări plastice de ordin prim, îngâmfare tinerească, mă resemnez [sic] la profesorat - o casă la ţară cu cărţi şi icoane, păsări cântătoare şi o mare grădină. Surprinzător, termin cu 9,33, sunt repartizat la Bacău, prefer cinematograf, iar, în 1966, Piteştiul. Accidentele existenţei mă izolează şi aici începe apropierea de mine... À la recherche du monde perdu...".
Evocând pasiunea manifestată pentru desen, Ion Gheorghe Vrăneanţu rememora etapele "evoluţiei" sale artistice: înainte de a intra în clasa I, desena planşe necesare şcolii, dar se simţea atras de portretistică, exersând în redarea plastică a lui Moş Crăciun, Spartacus, Dumnezeu - o "trinitate" preferenţială asociată bizar... Frecventarea cursurilor Şcolii Populare de Artă din Sibiu paralel cu cele liceale, dar, mai ales, contactul cu capodopere ale artei plastice naţionale şi universale expuse în Muzeul Brukenthal, contact facilitat de prietenia sa cu muzeograful Vlad Florescu, de la care a învăţat "desenul în spiritul lui Ressu", copiind, însă, pentru a exersa picturi de Pallady, Tonitza, Şirato şi Stoenescu, spre satisfacţia îndrumătorului său de suflet, care se va bucura sincer de admiterea lui la facultate - reprezintă etape evolutive consemnate şi confirmate de artist.
"Senin în clar-obscur"
Facultatea de arte plastice din Bucureşti reprezintă o etapă percepută cu motivate rezerve, ca fiind "de stăvilire complectamente a avântului" său: "Lucram cum se lucrează, fără suflet, ba nici gândire, mai mult aş zice, calcul." Din perioada studiilor universitare, relevă, totuşi, influenţa exercitată asupra picturilor pe care le realizase de operele lui: Johannes Vermeer [1632-1675], Gerard ter Borch [1617-1681] şi El Greco [1541-1614]. Analizându-şi sub raport compoziţional, la solicitarea criticului de artă Petru Comarnescu, unele tablouri, Ion Gheorghe Vrăneanţu afirma: "De ce am făcut pe Iorga, răstignit, sub umbrela sa, un soare din cari corbii ciugulesc bucăţică cu bucăţică; Mircea atât de sfânt şi de blajin, simplu şi titan privind cu acel chip blând şi bun, poate sufletul meu a cărui mânie din ceruri nu mai poate fi oprită văzând cum mă zbat, cum e răsplătită moartea lui. Poate Iorga reprezintă un Crist pentru cultura românească, în slaba-mi gândire, poate Mircea este momentul Învierii naţiunii noastre; a moşilor noştri mânie e Mihai", neomiţând să reproducă textul integral din "Românii sub Mihai Vodă Viteazul", de Nicolae Bălcescu: "Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi sentimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire", text generator de sentimente patriotice pentru artist...
Concepând tablourile pictate ca "icoane ale sufletului meu, copiii mei", consideră că actul creaţiei lor implică "o mare religiozitate, respect, frică" şi se confesează că perceperea reuşitei realizării acestora poate declanşa stări sentimentale imprevizibile: "Lucram la Mircea şi plângeam. Stam în genunchi în faţa acestui tablou şi nu-mi venea, nu pot nici acum crede că eu, eu, Vrăneanţu, am putut face acest chip." Artistul - emoţional, prin structura sa psihică, asociază scena de luptă pictată redând eroismul lui Mihai Viteazul, cunoscut în detaliu din opera lui Bălcescu, cu ecouri ale propriei sale vieţi: "A trebuit să-mi apară lupta, războiul în cari a căzut tata, să văd într-o clipită viaţa mea, piepturile goale acoperite de o cămaşă de cânepă ale vechilor români, armele lor rudimentare, mirosul de grajd şi brânză, opincă şi suman - tot ce acumulase biografia mea, ca să doresc apariţia unui Mântuitor, iar când am ajuns la acea imagine: <<Într-acel moment, Mihai, precum odinioară semizeii cântaţi de nemuritorul Omir, se aruncă în luptă>>, lacrimi au început a curge din ochii mei, neputându-i şi nevoindu-i opri... Doream din toată suflarea această apariţie: un foc cari să mistuie totul din jurul său, să topească carnea şi dinţii, aliotmanul şi steagul sfânt al proorocului." Aceste "simţiri" - crede artistul - "trebuie mereu alimentate", pentru a realiza o operă viabilă... Întrucât tabloul despre bătălia de la Călugăreni nu fusese terminat, pictorul îl asocia cu momentul în care fusese dat afară din casă "cu tablou, cu tot" de către un "director cretin" - nomina odiosa! -, mărturiseşte că nu-l mai "simte" şi că, deşi a încercat să-l reia, nu poate; de aceea, "Călugărenii, vor rămâne precum în istorie - o biruinţă răsunătoare, dar nu deplină pentru creaţia mea de până acum..." Îşi defineşte într-un mod plastic propria existenţă: "Sânt suflet ce vieţuieşte în condiţia naturală a tragediei, intensificându-şi la paroxism tensiunea inclusă organic în clar-obscur. Sunt senin în clar-obscur. Îmi uit viaţa şi destinul meu. Trăiesc ca şi cum aş fi condamnat de ultimul principiu - de natură, de viaţă, de existenţă, fiindcă numai aşa pot şti ce e viaţa, să înţeleg lucruri inaccesibile filozofiei, să fiu altcum, trist, să iubesc absurdul, fiindcă acest drum pe întuneric, îmi descoperă o lumină secretă."
Per aspera ad astra
Implorând "stimatului maestru" Petru Comarnescu "îndurare pentru clipele răpite", semnează, parcă în intenţia de a-i readuce în memorie infernul copilăriei sale, "io numărul 27 odată al unui orfelinat de pe strada Pestalozzi 16 din Timişoara, pictorul Vrăneanţu de acum", nu înainte, însă, de a sintetiza, într-un "curriculum vitae" etape din amara sa trecere prin viaţă: "Date biografice: Născut 1939, februarie 28 în Timişoara; 1942 - rămân orfan; 1945/46-51 - orfelinatul din Timişoara împreună cu sora; 1951-53 - Casa de copii Turnu-Roşu; 1953-54 - elev al Şcolii normale <<Andrei Şaguna>> din Sibiu; 1954-57 - elev al Liceului <<Gheorghe Lazăr>> din Sibiu; 1957-59 - muncitor necalificat la Uzinele pentru apărarea patriei Mârşa-Avrig", dar şi momente ale confirmării talentului său artistic: "1959-65 - student <<Nicolae Grigorescu>> secţia Pictură; 1965-66 - asistent costume Studioul Buftea; 1966 - până în prezent, profesor pictură la Şcoala Populară de Artă din Piteşti"; prezenţa sa pe simezele unor expoziţii de artă plastică: "1967 - prima expunere: Expoziţia tineretului Bucureşti (lucrări: Logodna I, Iorga, Sărbătoarea recoltei); 1967 - Expoziţia tinerilor în Polonia (lucrări: Logodna I); 1967 - Expoziţia anuală Dalles Bucureşti (lucrări: Logodna II, Amintiri din Forotic); 1968 martie, Piteşti - simpozionul Tineretul şi punctul său de vedere (lucrări istorice: Supliciul lui Iorga sau Soarele şi corbii, Mircea Vodă cel Bătrân, Călugărenii, Laokoon, 1907)". Prezenţa tablourilor sale pe simezele expoziţiilor organizate în ţară şi în străinătate va fi o confirmare certă a talentului pictorului piteştean: 1969 - Kőln; 1972 - Moscova; 1973 - Osaka, Memphis, San Francisco; 1974 - Viena, Sofia, Bremen, Hamburg etc.
Devenit extrem de cunoscut în România, dar, mai ales, peste hotare, Ion Gheorghe Vrăneanţu se "bucura", în rândul artiştilor plastici, de notorietatea de a fi fost semnatarul singurului tablou expus în cabinetul preşedintelui Franţei, Georges Pompidou [1911-1974], un pasionat, dar extrem de avizat colecţionar de artă. Tablourile semnate de Ion Gheorghe Vrăneanţu vor intra, de altfel, în marile colecţii muzeale de la Brukenthal - Sibiu, Palatul Culturii din Iaşi, Galeria de Artă din Piteşti ş.a., dar şi în colecţii particulare din: Australia, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii... Talentul său remarcabil, maniera tehnică adoptată, pasiunea pentru artă, munca asiduă - lucra, se spune, în acelaşi timp, la trei şevalete - l-au propulsat pe piscurile artei plastice naţionale.
Conştientizând, pe când coordonam Oficiul Judeţean Argeş pentru Patrimoniul Cultural Naţional, care "legaliza" trecerea unor "bunuri culturale" peste frontieră, că unele dintre tablourile sale aparţin cu certitudine tezaurului de valori artistice ale neamului românesc, i-am sugerat ca operele pe care el însuşi le apreciază ca fiind cele mai reprezentative pentru creaţia sa artistică să fie oferite spre vânzare galeriilor de artă din România, în intenţia de a se crea, şi în ţară, nu numai peste hotare, o colecţie de artă plastică "Ion Gheorghe Vrăneanţu". A promis că va avea în vedere o asemenea posibilitate, dar era convins că se poate organiza o expoziţie permanentă ilustrativă pentru creaţia lui numai din tablourile achiziţionate de un remarcabil colecţionar de artă din Piteşti, dr. Gheorghe Roland Anceanu [1929-1995], de profesie medic pediatru, implicat fundamental în promovarea artei plastice în Argeş, unul dintre fondatorii Galeriei de Artă Naivă din Piteşti, alături de Lucian Cioată, Aurel Calotă, Virgil Poleacu, Radu Stancu şi alţii.
Intuind că pictorul său piteştean preferat are perspective certe de a se impune în arta plastică naţională, Roland Anceanu îi urmăreşte cu deosebit interes tablourile pictate pentru a le achiziţiona pe cele mai reprezentative. În "Crâmpeie dintr-un jurnal neterminat. 1969-1973", medicul notează: "Sâmbătă, 15 februarie 1969. Vrăneanţu evoluează excepţional", iar luni, 28 martie 1969, consemnează demersul său pentru promovarea operei acestuia: "Am făcut corespondenţa pentru pictorul Vrăneanţu în vederea achiziţionării valoroaselor sale lucrări de la Bienala '68, disputate de două instituţii, reţinute de o alta şi refuzate de acesta în ultimă instanţă." Relatând desfăşurarea cenaclului literar de la revista "Argeş" din 28 martie 1969, Roland Anceanu nota, printre altele, în jurnalul său: "Marin Ioniţă, citeşte piesa într-un act <<Quo vadis?>>, lucrare cu totul meritorie. Vrăneanţu cântă la chitară muzică preclasică. Fundal: ultima sa lucrare, <<Săteanca>>, pictură de mari dimensiuni, de o rară frumuseţe. După interesanta seară, lucrarea ia drumul noului ei proprietar: Roland Anceanu."
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
