ION GHEORGHE VRĂNEANŢU (1939-2006) (III)
"Singur printre artişti"
Roland Anceanu va apela la amabilitatea preşedintelui secţiei de critică a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Petru Comarnescu, care fusese efectiv cucerit de medicul colecţionar preocupat de dezvoltarea artei plastice argeşene, de a facilita transformarea "oficială" a Cenaclului artiştilor plastici din Piteşti în filială a U.A.P. Evocând viaţă artistică a Piteştiului anilor '70, Mariana Şenilă-Vasiliu - apreciat artist plastic, critic de artă şi publicist - observa că "sufletul şi motorul mişcării artistice era Lucian Cioată, pe lângă el, orbitând: Constantin Marinescu, Aurel Calotă, Ileana Giura, Romulus Constantinescu, Florica Steriade, Nicolae Georgescu, Ion Vlad, Emil Moise, Andrei Ivăneanu Damaschin, Aurelia Păunescu, Virgil Poleacu, Margareta Popescu şi veterana grupului, fosta ucenică a lui Andrei Lothe, Tatiana Samoilă-Şeptilici, cărora li s-au alăturat studenţii de atunci: Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie şi Sorin Ilfoveanu."
Omiterea, din această lungă înşiruire de artişti plastici piteşteni mai mult sau mai puţin consacraţi, a pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu, de către autoarea articolului "Singur printre artişti", din ciclul "Remember Roland Anceanu", este motivată cu o tentă de maliţiozitate, insinuându-se o detaşare conştientă de grup a artistului Vrăneanţu: "Propulsat în prima linie a artei româneşti prin Premiul criticii, acordat de secţia de critică a U.A.P., datorită generozităţii lui Petru Comarnescu, căruia i-l prezentase Roland Anceanu, care îi era naş de cununie şi care îi achiziţionase câteva lucrări, Gheorghe Vrăneanţu se ţinea distant de restul grupului nefiind deloc interesat de crearea, la Piteşti, a unui cenaclu sau a unei filiale a U.A.P." Autoarea îşi argumentează ideea "(o)poziţiei, a dezinteresului acestuia pentru cele obşteşti", prin consemnarea dr. Roland Anceanu din jurnalul său în 19 martie 1973: "La sfârşitul şedinţei cenaclului U.A.P., care a pedalat pe tema artist-cetăţean, l-am întrebat pe Vrăneanţu cum vede problema, el care a catadixit să vină, totuşi, la această şedinţă: << - N-am treabă, mi-a răspuns; eu am nevastă şi copii. Trebuie să mă îmbarc. Sunt asocial... Acum trebuie să plec în America!... Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe tovarăşul Pacea: Pleacă, în America, Vrăneanţu?>>", pentru ca, invocând "condamnabila" lui detaşare de grup, necunoscându-i, însă, antecedentele existenţiale care generaseră în sufletul pictorului o "asociabilitate" atât de evidentă, autoarea să conchidă: "Doamne, de ce nu faci şi la noi o şcoală de educare a <<asocialilor>> ăştia talentaţi, dar de un egoism feroce?"...
O şcoală de educare de genul orfelinatelor prin care a trecut?!... Pare o imensă blasfemie faţă de memoria unui mare artist!...
Incriminând, în continuare, atitudinea lui Ion Gheorghe Vrăneanţu faţă de generozitatea dr. Roland Anceanu, autoarea evocă unele "capete de acuzare": medicul colecţionar iubitor de artă "i-a făcut prima achiziţie substanţială - <<Logodna>> - cumpărată pentru suma de 5.000 de lei"; "l-a recomandat lui Petru Comarnescu şi nu şi-a precupeţit laudele nici faţă de autorităţi şi nici faţă de alţi potenţiali cumpărători"; "când însă cota publicitară a lui Vrăneanţu a crescut şi, odată cu ea, şi cea comercială, când a început să fie căutat de mărimile zilei, Vrăneanţu nu numai că a uitat ce-i datora moral medicului, dar, pălit de amnezie, nu-şi mai amintea nici cum îl cheamă pe binefăcătorul său: "Medicul ăla de copii... Cum îl cheamă...?!". O răcire a relaţiilor este confirmată indubitabil de atitudinea pictorului care, precum consemna, la 1 ianuarie 1972, reputatul colecţionar de artă plastică: "Pentru a călca cu dreptul în 1972, I.Gh. Vrăneanţu îmi cere personal scuze pentru mârşăvia avută faţă de mine timp de mai bine de un an!... Recunoaşte gravitatea şi nedreapta antipatie ce mi-a adus-o, defăimarea pe care a cultivat-o în jurul numelui meu, exclusiv <<poate, inclusiv?!, n.n.>> în cercul cel mai înalt…". În replică, pictorul îşi asumă atribute comportamentale generalizate: "Am ţinut coada sus, fiindcă aşa-i românul: prost, încăpăţânat, laş!", confirmate de doctor, prin conclusivul "Jalnic om!", pentru ca, apoi, colecţionarul să deceleze în tablourile pictorului cândva adulat, acum poate prin optica unui "in-amic": "Ultima lucrare a lui Vrăneanţu, deşi cumplit de muncită, nu place decât autorului. N-a plăcut deloc nici lui Radu Ionescu (critic de artă, n.n.). După capodopera <<Săteasca>> (în altă parte, figurează cu numele <<Logodna>>), achiziţionată de mine, pare extraordinară această secătuire de viziune a lui Vrăneanţu", lăsând, totuşi concesiv, loc unei raze de speranţă: "În mod categoric, e ceva trecător"...
"Secătuirea de viziune" a artistului va fi împărtăşită şi de autoarea articolului, care conchide, printr-o proiecţie nu tocmai conformă cu realitatea: "Din păcate, evoluţia ulterioară a artistului nu i-a confirmat speranţa şi, treptat, numele pictorului a intrat într-un con de umbră atât pentru critică, cât şi pentru public." Conul de umbră era, însă, prin excelenţă, existenţial!...
Elogiu unei "picturi de suflet"
În conul de lumină al lumii artistice naţionale, Ion Gheorghe Vrăneanţu se proiecta prin cronicile obiective ale unor critici de artă consacraţi, precum Petru Comarnescu, care, în articolul său apărut la 25 mai 1968, în revista "Luceafărul", anul XI, nr. 21 (317), intitulat "Un pictor care trăieşte istoria: Ioan Gh. Vrăneanţu", evoca momentul întâlnirii cu opera plastică a pictorului piteştean, cu prilejul Expoziţiei tineretului organizate la Bucureşti în 1967, unde erau expuse trei picturi selectate din creaţia sa, "Chinurile lui Nicolae Iorga", "Logodna" şi "Sărbătoarea recoltei", percepute de către criticul "impresionat de aceste tablouri ale unui nume necunoscut atunci" ca fiind expresia plastică a unor "puternice sentimente, idei ridicate la simbol, o elaborare compoziţională cu totul remarcabilă", autorul cronicii conştientizând că "o asemenea pictură nu putea fi făcută decât de un artist care gândeşte înalt şi simte profund, un artist cult pentru care istoria trecutului şi cea în desfăşurarea actuală este vie şi inspiratoare, cu marile ei coordonate." Observând asimilarea unor "învăţăminte" ale marilor maeştri ai picturii, Petru Comarnescu analiza "cu ochi critic" "îmbinările de personaje şi privelişti transfigurate cu forţă dramatică vădind expresii spiritualizate ale stilului baroc", pentru a releva că tabloul "Chinuirea lui Iorga" sau "Soarele şi corbii" emoţionau "prin dramaticul contrast dintre victima iluminată şi expresiile monstruoase ale asasinilor", tragicul imaginii sugerând influenţe preluate de la Breughel sau de la El Greco. Personalitatea de previzibilă perspectivă a pictorului i se conturează criticului Petru Comarnescu la Piteşti, fascinat de "compoziţiile elaborate cu un puternic suflu narativ": "Laokoon" şi "Călugăreni". Atenţia sa este reţinută de compoziţia "Mircea cel Bătrân", în care marele voievod "proiectat static în centru şi înconjurat de o puzderie de personaje contopite într-o mişcare obştească" apare "ca un erou meditativ, plin de acea măreţie modestă şi dârză totodată, cu acea atitudine demnă, vitează şi sfântă, aşa cum îl văd mulţi dintre cei care adâncesc psihologia poporului nostru şi a exponenţilor lui", compoziţie de amplă respiraţie istorică "întruchipând versurile lui Eminescu: <<Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul>>, înscrise pe fundalul de boltă al tabloului."
Pe aceleaşi coordonate conceptuale, se înscrie şi compoziţia "Călugăreni", în care Mihai Viteazul apare, însă, "mai dinamic ca gestică şi atitudini, ca mlădiere a expresiei chipului, ca înfăţişare fizică", criticul de artă considerând că "El Greco nu l-ar fi văzut altfel în grandoarea şi neliniştile lui", concluzie, evident, flatantă pentru artistul piteştean care, în pofida condiţiilor de lucru mizere, întrucât picta într-o "cămăruţă", în lipsa unui atelier de pictură, manifesta o pasiune aproape maladivă pentru artă, mărturisind el însuşi că "face o <<pictură de suflet>>, că îndeplineşte, ca un artist cultivat şi iubitor de muzică înaltă adevărul rostit mai de mult de către Luchian: <<Noi, artiştii, privim cu ochii, dar pictăm... cu sufletul>>. E un creator de specie rară, pentru că e un mare neliniştit, capabil să gândească măreţ şi constructiv, pentru că se cultivă temeinic, pentru că, la el, istoria este ceva viu şi îmbolditor..." În aceeaşi manieră pozitiv apreciativă, Petru Comarnescu continuă: "Vrăneanţu are forţă şi vocaţie de artist mare, pentru că este dincolo de mode şi de ispite moderniste, căutând în sinteza creaţiei sale, inspiraţie de la uriaşii picturii universale şi româneşti şi trăind autentic valorile culturii patriei."
Surprinzător pentru modul în care era perceput de către breasla artistică piteşteană, ca fiind un ins avid nu numai de celebritate, ci interesat, în special, de aspectul pecuniar al creaţiei sale, Petru Comarnescu îl prezintă dimpotrivă, ca pe un om "de o rară modestie, unul dintre cei mai spiritualizaţi şi mai dezinteresaţi băneşte dintre artiştii pe care i-am cunoscut de-a lungul activităţii mele de critic de peste patru decenii", considerând că "umanitatea, emotivitatea, măreţia creaţiilor lui se explică şi prin biografia sa". Aria denigrării unui artist plastic remarcabil căruia Petru Comarnescu îi prevedea "un mare viitor" era exersată continuu de către cei care intuiau, recunoscându-şi posibilităţile artistice limitate, că nu se pot autodepăşi prin operele lor plastice recepţionate nefavorabil de public, dar, mai ales, de către specialişti, întrucât, în majoritatea cazurilor, ele reprezentau ecouri insuficient aprofundate ale "ispitelor moderniste" ale Occidentului.
Compasiune şi denigrare aberantă
Dramatica trecere prin lume a lui Ion Gheorghe Vrăneanţu avea să atingă apogeul suferinţei spre finalul vieţii artistului. De Crăciunul anului 2005, Jean Dumitraşcu, un sensibil şi devotat om de cultură din Argeş, iniţiatorul unui proiect generos "Oameni de cultură în suferinţă", generat de "cazul Vrăneanţu", despre care aflase de la scriitorul Marin Ioniţă, "trece cu sfială pragul casei pictorului" din strada Mihail Kogălniceanu... Impresia a fost dezolantă: "Nu cred că am văzut un alt chip care să exprime mai multă suferinţă!!!... Am stat mult de vorbă, am renunţat şi la ideea realizării unui interviu, îndurerat de cele ce aflam şi vedeam în jur. Din când în când, Maestrul tăcea prelung, apoi îmi arăta un tablou de pe perete - ultimul pe care îl mai avea în casă, nemaipictând de ceva vreme!!!... << - L-am păstrat pentru înmormântarea mea!!!>>, mi-a repetat cu durere..." Confesiunea finală este şocantă: "Am încercat să revin în casa Vrăneanţu, dar, subliniez, nu lipsa timpului m-a împiedicat, ci teama teribilă de a mă reîntâlni cu Suferinţa!"
Suferinţa domina acum necruţătoare atmosfera încărcată altădată de bucuria născută din farmecul culorilor aşternute cu măiestrie pe pânzele prinse pe şevalet în casa din strada Mihail Kogălniceanu... Scriitorul Marin Ioniţă stăruie cu vădită compasiune în înşiruirea "nenorocirilor" care s-au abătut asupra pictorului: "Unul dintre copii a fost lovit de o boală necruţătoare. Ani de zile de spital şi de tratamente scumpe nu l-au putut salva. Inima tatălui n-a mai putut nici ea să reziste. Un infarct miocardic după altul. O circulaţie proastă între extremităţi i-a anchilozat mâinile şi picioarele. Căuta să picteze cu dureri insuportabile. Îşi pierde un picior. Eforturile, deplasările în cârje, îi agravează boala de inimă. Nu mai are ce să vândă. Trăieşte la limita sărăciei. Se sfârşeşte în tăcere..."
Acuzat constant, din invidie, de "breasla artiştilor", că ar fi fost "înregimentat" în directivele ideologice ale partidului comunist de "făurire a omului nou, constructor devotat al socialismului în scumpa noastră patrie, Republica Populară Română", pictorul era, din contră - potrivit logicii scriitorului Marin Ioniţă, analist lucid al creaţiei sale plastice - un nonconformist, promovând, prin artă, o "opoziţie mascată" faţă de un regim totalitar: "Ion Gheorghe Vrăneanţu nu a pictat nici muncitori stahanovişti, nici tractoare pe ogoarele înfrăţite, nici mulgătoare fruntaşe, nici pe savanta de renume mondial şi nici măcar o ureche sau agrafa din cravata dictatorului. Dimpotrivă, creaţiile sale, despre statornicia şi continuitatea satului românesc, cu horele, cu cântecele, cu jocurile, cu obiceiurile şi muncile sale, pot fi socotite piese de rezistenţă împotriva directivelor de urbanizare şi de colectivizare a vetrei strămoşeşti. Păcătoasa şi ticăloasa invidie i-a făcut pe mulţi confraţi să-l chinuiască prin fel de fel de invective, în timpul vieţii..." Atribuindu-i post-mortem pe nedrept infamantul rol de "pictor de curte al Ceauşeştilor", confraţii sufocaţi de popularitatea artistului plastic realizată printr-o operă de referinţă în evoluţia picturii româneşti omiteau din această arie a calomniei ceea ce sublinia cu deplină obiectivitate scriitorul Marin Ioniţă. Bonomul "patriarh argeşean al literelor veşnicite în cuvinte inspirate" implora, pe denigratori, la decenţă, în momentul trecerii în eternitate a marelui artist uitat în "asociabilitatea" sa motivată: "Lăsaţi-l măcar acum să se odihnească în linişte!... Cu trupul într-o gropniţă dintr-un cimitir din Curtea de Argeş, cu restul fiinţei în pânzele din muzeele şi colecţiile lumii sau poate lângă Tronul Marelui Creator!"...
În ciuda apelului la reţinere şi bună-cuviinţă, moartea artistului era anunţată într-o publicaţie ostilă lui, sub un titlu imbecil: "S-a stins din viaţă pictorul de curte al lui Ceauşescu!", iar, în cortegiul funerar din 21 noiembrie 2006 de la Curtea de Argeş, potrivit consemnării aceluiaşi Jean Dumitraşcu - reporter indignat de "secătuirea" sufletească a celor din breasla artiştilor plastici argeşeni: "A fost o mână de oameni... O femeie în vârstă, în stradă, a remarcat că nici la cel mai prăpădit om nu ar fi fost atât de puţină lume la înmormântare!... Niciun pictor, niciun mesaj din partea U.A.P.!...". Ce poate fi mai întristător decât ura faţă de un confrate înzestrat, dispărut din scena vieţii în care te manifeşti după posibilităţile tale spirituale cu care te-a hărăzit Marele Creator!... Cei care i-au ales ca loc de veşnicie cimitirul din Cetatea Basarabilor ştiau că acolo îl aştepta fiul lui, George Ion Vrăneanţu, decedat la doar 33 ani, cel pe care nu-l putuse smulge din ghearele morţii, deşi cheltuise o avere, vânzându-şi o întreagă colecţie de tablouri pentru salvarea lui. Celălalt fiu, Eliodor Rolland Vrăneanţu, asculta printre lacrimi, la telefonul mobil, de departe, din Australia, slujba de înmormântare a tatălui său oficiată de către preoţii de la Biserica Olari din inima străvechii cetăţi voievodale...
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
