ION GHEORGHE VRĂNEANŢU (1939-2006) (IV)
Evocări semnificative
Evocând, în adunarea comemorativă din 13 decembrie 2006 de la Centrul Cultural Piteşti, personalitatea marelui dispărut, fără previzibilele tente encomiastice induse într-o atare situaţie de celebra maximă atribuită spartanului Chilon: "De mortuis nil sine bene", admiratorii săi, din păcate, fără acces constant în "cetatea inexpugnabilă a artei plastice locale" îl deplâng cu evidentă sinceritate, motivându-şi, cu un soi de vinovăţie, lipsa de interes pentru viaţa cotidiană a "idolului" lor.
Steliana Băjenaru, fosta lui elevă la desen, a încercat chiar să scrie un eseu "în termeni elogioşi" despre profesorul său, întrucât, precum mărturiseşte: "L-am considerat întotdeauna, prin comparaţie, cu un copac falnic la umbra căruia nu creşte iarba. Şi, totuşi, sunt un firicel de iarbă căruia acest copac falnic nu i-a făcut umbră, dimpotrivă, poate din milă, poate din compasiune, poate din respect pentru familia mea de care se ataşase într-o vreme, acest om, acest artist, acest profesor mi-a insuflat dragoste pentru frumos, mi-a dat bucuria culorilor, m-a făcut să <<aud>> cântecul pensulei pe pânză. N-am avut când şi cum să-i mulţumesc d-lui profesor pentru acest dar, datorită căruia viaţa mea cenuşie şi anostă a prins contur şi culoare." De aceea, regretul ei, motivat liric, pare cu atât mai sincer: "Pe dl. Vrăneanţu nu l-am mai văzut demult, de ani de zile, n-am mai aflat nimic de el, n-am ştiut că a fost bolnav, n-am ştiut că era trist, nu ştiu de ce a murit. Dar a murit, iar moartea lui <<eu n-o plâng, ci mai fericesc/ o rază fugită din haos lumesc>>. Confesându-se, în final, că e mândră fiindcă "Domnul Vrăneanţu - unul dintre cei mai mari argeşeni - a făcut cândva parte din viaţa noastră", Steliana Băjenaru exprima astfel admiraţia sa nedisimulată pentru artistul plastic dispărut.
Pe aceleaşi coordonate spirituale se înscrie şi poeta Viviana Ilea, care se întreabă într-o manieră apoteotică, deşi durerea dispariţiei artistului o domină: "Cum să putem spune că Vrăneanţu a murit?!... El strigă din fiecare tablou pe care l-a pictat: << - Sunt aici şi tot aici voi rămâne şi atunci când voi nu mă veţi mai vedea!... Marii pictori nu pot fi plânşi. Pe ei îi plânge veşnicia!>>. Şi, pentru a conferi veridicitate spuselor sale, Viviana Ilea descrie inspirat tablourile pictate de artist, rememorând o scenă de viaţă din existenţa marelui dispărut: "Tablouri cu oameni mici şi mari, cum sunt şi în realitate, cu frumoase costume româneşti, modele vechi, fără paiete şi auriu, cu pălării decolorate ori căciuli dacice. Tablouri - munţii şi cu dealurile, cu toamnele şi cu iernile, cu gardurile din spini şi uluci rupte, cu privata în mijlocul curţii şi cu uşa la perete. Cap de copil cu ochii ca două ferestre negre - ai lui Jijică, fiul pictorului, dus cu trei ani înaintea tatălui său... Într-o zi, mi-a cerut câteva crengi cu coacăze roşii. În tabloul realizat, coacăzele păreau mai reale decât cele din grădină. Amintirile copilăriei la ţară, în casa unchiului său, au venit pe rând, transfigurate în minunate peisaje cu uliţele iernilor, cu zăpada puţin topită şi maculată de fumul ieşit pe coşurile caselor vechi; în faţa troiţei, ţăranca în fotă şi cu pieptar, cu desagi în spate, stă de vorbă cu fiul lui Dumnezeu..."
Într-un alt registru mult mai familiar artistului dispărut se derulează consemnările unui slujitor devotat al scenei dramaturgice naţionale, regretatul actor Ion Focşa, autorul incitantului volum "Ghinionul a fost norocul meu", care aduce în prim planul existenţial al pictorului atât de invidiat de către unii dintre confraţii săi continua luptă cu viaţa a unui om nevoit să suporte umilinţe incredibile pentru a-şi întreţine materialiceşte familia. Prieten intim al artistului plastic, căruia i se adresa cu apelativul Gerard, datorită asemănării fizice izbitoare cu marele actor francez Gerard Philipe, actorul memorialist piteştean evoca în detaliu contextul în care s-a închegat prietenia durabilă cu "Gerard" Vrăneanţu. La solicitarea primului secretar al P.C.R. Argeş, Gheorghe Năstase - "de formaţie gazetar, care condusese un cotidian al partidului la Braşov şi, în general, era înclinat spre poezie (şi chiar scria în secret!)", prim secretar care "avea să constate că noii săi colaboratori erau cam troglodiţi, încremeniţi în tipare învechite de simpli executanţi, de vechi activişti, din dorinţa de a-i mai sensibiliza, a apelat la mine şi la Ileana să pregătim un recital din cele mai frumoase poezii de dragoste, recital pe care să-l prezentăm în marea sală de şedinţe de la Casa Albă" (sediul P.C.R. Argeş din Piteşti - n.n.). După selectarea poeziilor de dragoste, soţia sa, actriţa Ileana Focşa, "a avut ideea salutară de a fi acompaniaţi la chitară de Vrăneanţu, care era atunci în plină vogă ca pictor". Evocându-l pe pictorul chitarist, Ion Focşa realiza un portret de o acurateţe remarcabilă, calitate specifică unui mare actor deprins cu varii personaje din piesele interpretate pe scenele teatrelor româneşti: "Parcă-l văd, tânăr, frumos, înalt şi suplu, cu ochii vii şi faţa suptă - toată făptura lui emana spiritualitate. Nu râdea niciodată zgomotos, avea un zâmbet feciorelnic, asemenea Giocondei, şi niciodată nu ştiai ce se ascunde dincolo de el. Închidea ochii şi mângâia corzile chitarei, visând, poate, la noi tablouri inspirate de versurile pe care le acompania."
Pregătirea în comun a spectacolului oarecum inedit în epocă, dar "avizat ideologic" de un prim secretar cu surprinzător de largi orizonturi culturale, a fost contextul creării unei osmoze spirituale între actori şi pictorul chitarist, care, simţindu-se în largul lui, fără teama de a-şi rosti gânduri necenzurate, i s-a confesat despre umilinţa îndurată în munca sa de artist nevoit să asigure, prin pictură, existenţa propriei familii... Actorului i s-a părut incredibilă mărturisirea pictorului care i-a relatat povestea tristă generată de "cel mai bogat român, trăitor la Milano şi Lugoj, dornic să-şi imortalizeze chipul - al lui şi al soţiei", nimeni altul decât celebrul Iosif Constantin Drăgan, care a trimis, la Piteşti, pe secretarul său particular, Traian Filip, nu pentru a cumpăra tablouri pictate de Vrăneanţu, ci pentru a-l invita "la locuinţa acestuia din Milano, timp de o lună, cu masă şi casă..."
Oferta survenită într-o perioadă de luptă continuă cu asigurarea unor minime necesităţi materiale era extrem de tentantă pentru pictor, mai ales că facilita accesul la vizitarea marilor muzee italiene depozitare ale operelor unor vestiţi pictori ai Renaşterii, dar şi perspectiva nesperată a unei surse sigure de finanţare. Aşa că pictorul acceptă imediat oferta "generoasă" a magnatului român de la Milano. Decepţia avea să fie, însă, totală... La Milano, în vila somptuoasă a acestuia, i s-a rezervat, de către un "administrator scorţos", o cameră nu departe de cea a servitorilor, i "s-a stabilit programul, destul de încorsetat, cu ore puţine de pozat, căci comanditarii erau foarte ocupaţi cu viaţa mondenă a oraşului. Şi, în mod discret, i-a sugerat să nu folosească intrarea principală; de altfel, comunicarea cu regele Butan-Gas-ului va fi făcută numai prin Traian Filip, omul de încredere." Trăind o asemenea tristă experienţă de artist paria, "Gerard" Vrăneanţu e pe cale să fugă din mediul acesta inuman şi să revină în ţară, "dar i-a fost frică de scandal, <<regele>> (Iosif Constantin Drăgan - n.n.) era prieten cu dictatorul nostru", evident, "tovarăşul Nicolae Ceauşescu"... Viaţa de "colivie" impusă lui l-a privat de contactul cu multe personalităţi din România care îl vizitaseră, la Milano, pe magnatul român.
Dintre cele trei busturi executate în Italia, "bosul" va respinge unul, pretextând că "nu avea măreţia şi frumuseţea dorite... Mulţumit însă de celelalte, l-a trimis să viziteze Palma de Mallorca. Dar toate bucuriile acumulate în Spania se vor transforma în coşmar aici, la Milano, când Mecena al nostru a pus mâna pe plaivaz să încheie conturile cu Gerard. A făcut în aşa fel încât tot pictorul nostru mai rămâne dator... Mai trebuia să trimită şi o scrisoare de mulţumire către Mecena ca să fie totul O.K.!". Astfel, se termină, în relatarea actorului Ion Focşa, "cea mai tristă experienţă" din viaţa marelui pictor piteştean, ale cărui tablouri memorialistul le admiră "pentru neîntrecuta lor frumuseţe". Rememorarea acestui episod îl determină pe actorul piteştean să se confeseze dramatic, în final: "Plecarea lui în eternitate m-a întristat profund, dar, după toate suferinţele supraomeneşti din ultimul timp, a fost şi o izbăvire... În fond, şi îngerii au dreptul la contemplaţie!"
Credinţa - esenţa operei sale
Dominanta concepţiei ideatice compoziţionale a creaţiei plastice a lui Ion Gheorghe Vrăneanţu o reprezintă credinţa în dăinuirea vetrelor de statornicie românească, a satelor sortite, de regimul totalitar comunist, la dispariţie, prin aberantul plan de sistematizare, marele pictor împărtăşind temeinic ideea poetului Lucian Blaga care credea că "veşnicia s-a născut la sat"; credinţa sa că, prin dispariţia satelor româneşti, dispare însuşi sufletul neamului nostru; credinţa că, fără însemne ale credinţei strămoşeşti, satul n-ar exista... De aceea, în majoritatea tablourilor sale de inspiraţie rustică, se regăsesc aceste simboluri de eternitate imaginate sub cupola înălţată spre ceruri a unei biserici, ori a unei cruci rătăcite pe un drum singuratic sau prinse în cuie pe un copac lângă o fântână sau la o răscruce de drum.
Artistul, aidoma înţelepţilor iconari sihaştri, şi-a coborât mintea în suflet spre a grăi, prin splendoarea culorilor îngemănate dumnezeieşte pe pânză, sufletelor împătimite de frumos rătăcite într-o societate dominată de patimi lumeşti, de ură, de neîncredere în viaţă. Prin opera sa, Ion Gheorghe Vrăneanţu se dorea un tămăduitor al sufletelor pervertite de plăceri efemere, sădind, în conştiinţele privitorilor, dorul de eternitate, sugerând o permanenţă existenţială prin zugrăvirea cu predilecţie a satelor neaoşe româneşti. Într-o epocă tulburată de ateism, Ion Gheorghe Vrăneanţu sădea puternic, din sufletul său, în sufletele celor care i-au admirat opera plastică, credinţa mântuirii prin credinţă...
* * *
Admirându-i splendidele tablouri pictate, ar trebui să le asociem mental unei vieţi cumplit de potrivnice desăvârşirii sale ca artist, fără un sprijin material substanţial oferit de o societate pe care o slujise cu devotament prin talentul său, nevoit să se manifeste într-un mediu viciat de invidia confraţilor mai puţin înzestraţi, dar aspirând cu toţii spre o glorie iluzorie, Ion Gheorghe Vrăneanţu rămâne, în conştiinţa contemporanilor care l-au preţuit cu adevărat, un suflet dăruit artei, iar pictura sa - o artă dăruită sufletului.
Bibliografie selectivă: Nicolae Cârlan - Petru Comarnescu, îndrumător şi susţinător de tinere talente, în "Argeş", august 2008; Petru Comarnescu - Un pictor care trăieşte istoria: Ioan Gh. Vrăneanţu, în "Luceafărul", an XI, 1968, nr. 21 (317); Jean Dumitraşcu - Apus de toamnă - Ion Gheorghe Vrăneanţu, în "Argeş", august 2007; Marin Ioniţă - Un prinţ al artelor: Ion Gheorghe Vrăneanţu, în "Argeş", decembrie 2006; Mariana Şenilă-Vasiliu - Singur printre artişti, în "Argeş", ciclul "Remember Roland Anceanu"; Ion Gheorghe Vrăneanţu - Anotimpuri româneşti, Bucureşti, 1981.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
