VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Identitate, suveranitate, unitate naţională (II)
Reiau discuţia de la precizarea că poziţia acestei „vederi” nu trebuie opusă globalizării normale, necesare, fireşti, colaborării cu ţări şi companii, ci transformării României în sursă de materii prime, sursă de forţă de muncă ieftină şi de piaţă de desfacere - colonie, cu un cuvânt sugestiv, dar poate un pic cam prea tare. Sigur că problema se poate împinge cu un pas mai adânc, mai spre interior, spre legislaţie şi cei care o aplică, negociatorii contractelor, în cele din urmă, spre Guvern şi administraţie, spre politicieni şi cei din jurul lor.
Iar aici îşi găsesc loc şi rol identitatea naţională şi unitatea naţională.
Am mai reluat formularea lui Johan Galtung, politologul norvegiano-internaţional: dacă vrei să „ucizi” o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi. Şi prin filosofia chineză veche se găsesc „reţete” similare. Reţete vechi şi mereu eficiente.
Dacă vrei să cumperi pământul unei ţări, să-i jefuieşti pădurile, să iei şi Hidroelectrica (tot repet acest „caz”, pentru că e „a noastră”, Barajul Vidraru e la câteva strigăte distanţă, vorba poetului), fără ca localnicii să sufere, să protesteze, să realizeze ce agresiune se comite asupra viitorului copiilor lor, fă-i să-şi piardă încrederea în sine, mândria, dragostea pentru trecut, pentru glie, ţine-i ocupaţi cu spectacolul zilnic al „luptei” politice sau al altui circ similar. Pâine şi circ, ştiau latinii ce spun.
Şi mai eficient („divide et impera” tot de la latini vine): divizează-i, împarte-i în tabere, pune-i să se hărţuiască unii cu alţii, continuu, pe orice pretext posibil, de la partizanatul politic la „conflictul între generaţii” şi la diferenţele de pensie sau salariu - peste toate, creează conflicte etnice sau între regiuni. La limită, regionalizează ţara. Una este o voce puternică (în Europa, de pildă, sau în raport cu defunctele dar mereu resurectele imperii vecine) şi alta sunt trei-patru voci piţigăiate, venind dinspre „regiuni”. Într-un fel negociezi la vederea şi sub competenţa decizională, suverană, a unei Românii, de exemplu, pentru a cumpăra portul Constanţa, şi altfel negociezi cu un „guvern local”, dobrogean să zicem... Cum să mai apară demonstraţii împotriva cianurilor de la Roşia Montana în altă regiune? - fiecare cu cianurile ei...
Identitatea stă la baza unităţii, cele două împreună asigură suveranitatea, cea de pe urmă are direct de a face cu traiul nostru şi, mai ales, al celor care vin după noi, la nivel material. A fi (român, patriot) are o influenţă directă asupra lui a avea. Se face uneori diferenţa, filosofică oarecum, între cele două verbe, se insistă pe nevoia de a ne gândi mai mult la a fi. Tinerii la început de carieră - aşa am făcut toţi la vremea noastră - sunt mai mult concentraţi pe a avea. Ei trăiesc acum, aici - ei şi copiii lor. Numai că, prinşi cu viaţa, cu cariera, cu copiii, li se fură ţara de sub picioare. E o iluzie periculoasă că „patria ubi bene” - v-o spune un „peregrin” care a petrecut vreo două decenii prin lume. Va fi, poate, aşa peste două-trei-patru generaţii. Până atunci, însă, toate ţările au mare grijă de „interesul naţional” - la noi a fost compromisă şi sintagma asta. Unele ţări, inclusiv din Europa, au legi care interzic vânzarea pământului către străini, altele construiesc garduri sau chiar ziduri la graniţe, multe îşi protejează agricultura, interzic tăierea pădurilor. Şi toate cele care pot, încearcă să cumpere, de la vecini, de la mai puţin vecini.
Contând pe inteligenţa generaţiei tinere şi atât de vigilente politic, observând cam pe unde merge lumea, prevăd o zi în care prin oraşele României se va demonstra cu pancarte pe care să scrie „identitate, suveranitate, unitate”. Nu e bine să faci pariuri cu viitorul, dar eu m-aş prinde...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
