VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un an (şi ceva) fără Solomon Marcus (II)
Derutant cursul de lingvistică matematică, anul IV - derutant pentru un student „normal”, obişnuit cu stilul predominant bourbakist al primilor ani din facultatea bucureşteană: definiţii, (contra)exemple, leme, teoreme, corolare, cele trei din urmă cu demonstraţiile aferente. (Erau şi excepţii, „stilul Vrănceanu”, dominant la Catedra de Geometrie, de pildă, dar le percepeam tocmai aşa, ca excepţii.) Printre toate, mai era şi „stilul Marcus”, unic. Pentru el, studentul era un partener de explorare a unui teritoriu al cunoaşterii, cursul era un continuu brainstorming (termenul nu pătrunsese încă la noi), iar ceea ce ne prezenta se năştea tocmai atunci, pe tablă, prin modul de... nici nu i-aş zice predare, ci expunere-povestire-revelare, dar şi la modul cel mai propriu, pentru că discuta adesea noţiuni şi rezultate care abia prinseseră contur, în lucrări pe care le primea frecvent din lume sau în lucrările sale. Cu probleme deschise, subiecte de cercetare reală, nu exerciţii studenţeşti, formulate la fiecare ocazie, iar ocazii apăreau la fiecare paragraf.
Era vremea maturităţii lingvisticii matematice, în care Profesorul era fondator, era vremea sloganului „lingvistica - ştiinţă pilot”, cu „poetica matematică” subramură spectaculoasă şi promiţătoare, pe potrivă contestată, erau anii de mare avânt ai teoriei limbajelor formale. Pe un plan mai larg, era vremea structuralismului, ai informaticii teoretice. Gramaticile, automatele, teoria complexităţii erau în mare vogă. Calculatoarele încă se mai numeau şi „creiere electronice”, chiar dacă arătau ca nişte mici uzine, „se dăduse liber” la inteligenţa artificială, Moisil era încă activ în lumea văzută, pledoaria lui pentru informatizare atrăgea, construia, convingea (chiar dacă una dintre multele vorbe ale lui ajunse folclorice spunea „eu nu conving, eu demonstrez”).
Studentul Păun încă plănuia, era maximul ce putea visa un pui de ţăran (ţăran însă care citea romane, cărţi de călătorie şi de ştiinţă popularizată, seara la lumina gălbuie a lămpii cu gaz, că aşa era pe atunci în Cicăneştii Argeşului), să ajungă profesor de matematică. Eventual la Liceul „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş, pe care îl absolvisem. Colecţionam probleme interesante, caiete întregi, aş fi avut din primul an de dăscălie culegerea mea, pretind acum, fără a o mai putea demonstra, că aş fi fost un profesor bun, belfer de provincie, dedicat şi - aproape sigur - puţin afurisit (idealist-intransigent adică), cu totul altă făină s-ar fi măcinat la moară, vorba humuleşteanului. De-ar fi fost să fie (vorbă, ajustată, a păltinişeanului)...
Cîteva scene de pe atunci, fără multe detalii-comentarii:
Marcus intrând la curs, în Amfiteatrul Spiru Haret, de la parter pe dreapta, cu un teanc de plicuri în braţe, tocmai îşi ridicase poşta de la secretariat. Multe plicuri mari, cu manuscrise, reprinturi de lucrări (pe atunci li se spunea extrase, autorii primeau 20-30 de exemplare, nu existau „cópii electronice”), trimise de cunoscuţi din ţară şi, cele mai multe, din străinătate. Le semna în colţul din dreapta-sus, parcurgea cu privirea prima pagină şi, adesea, bibliografia, verificând dacă este citat, şi decidea: „E despre Subiectul Cutare, asta te interesează pe dumneata, domnule Popescu. Mi-l aduci la cursul următor.” (Nu ne tutuia ca studenţi, mi-a spus pe nume mult după doctorat.) Aşa aflam ce e nou prin lume - în biblioteci se găseau foarte puţine reviste străine, despre internet se vorbea doar prin povestirile SF, rar şi imprecis-metaforic.
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
