Alexandru Philippide, poet şi eseist - 117 ani de la naştere
S-a născut la Iaşi, la 1 aprilie 1900. A urmat, în acelaşi timp, Facultăţile de Drept, de Litere şi de Filozofie din Iaşi, luându-şi licenţa în drept în anul 1921. În continuare, a studiat filozofia şi economia politică la Universitatea din Berlin, apoi economia, literele şi filozofia la Universitatea din Paris. În anul 1963 a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în 1965 i s-a decernat Premiul literar "Herder" al Universităţii din Viena.
Ca poet, a debutat în revista ieşeană "Însemnări literare", iar în anii următori a devenit un colaborator constant al revistei "Viaţa românească" editată de G. Ibrăileanu şi C. Stere la 1 martie 1906. A dovedit interes pentru avangarda literară, publicând versuri în revistele de avangardă "Contimporanul" şi "Integral". În anul 1922 a publicat primul său volum de versuri "Aur sterp", care s-a impus imediat prin înnoirile aduse în versificaţie şi prin ineditul imaginilor poetice. Volumele următoare: "Stânci fulgerate", "Visuri în vuietul vremii" şi "Monolog în Babilon" (1967) dovedesc o rară disciplină artistică, o desăvârşită ştiinţă a versului şi o orientare a poeziei spre datele umane fundamentale - condiţii ale unei poezii de ţinută clasică. În proză s-a impus cu volumul de nuvele "Floarea din prăpastie".
Alexandru Philippide a fost şi un remarcabil traducător din lirica universală. A tradus din creaţia lui Baudelaire, din lirica germană (Novalis, Rilke, Hölderlin) şi din poeţii ruşi Puşkin şi Lermontov. Ca eseist a fost interesat de probleme ale literaturii române şi universale. Poetul Alexandru Philippide s-a format la şcoala umanismului clasic şi a vizionarismului romantic german, dar s-a înscris şi în tradiţia romantică a lui Eminescu. Pentru poetul şi eseistul Philippide, romantismul este o atitudine fundamentală a spiritului omenesc, "un mod de viaţă sufletească". În anumite condiţii istorico-sociale şi filozofice, acest mod de viaţă se cristalizează în creaţii literar-artistice, luând naştere un curent literar-artistic, prin aderarea mai multor scriitori şi artişti la acest mod de a crea. Romantismul - afirma Alexandru Philippide - "înfăţişează unul dintre cele două mari sensuri ale spiritului omenesc: acela al adâncirii pe calea visului şi a contemplaţiei în lumea dinăuntru, în lumea întâmplărilor psihice; celălalt sens fiind al avântului către lumea exterioară... Romanticul e un om pentru care visul există ca o adâncă, fecundă şi gravă realitate." Înscriindu-se, de la început, în linia unui romantism spiritualizat, lirica lui Alexandru Philippide exprimă, în substanţa ei, sentimentul de inadaptare la ordinea unei existenţe lipsite de valori superioare. Este o poezie refractară faţă de lumea brutală a veacului şi nutreşte o aspiraţie spre puritate, spre valori durabile, căutând linişte în zonele vaste şi fecunde ale visului - ca stare de reverie. Chiar din volumul "Aur sterp" (1922) se observă trăirea tipic romantică a însingurării. Ilustrativ pentru romantismul creaţiei lui Alexandru Philippide este poemul "Izgonirea lui Prometeu". Mitul lui Prometeu, consemnat de Hesiod, a inspirat pe mulţi poeţi din literatura universală, printre care şi pe Goethe. În mitologia greacă, Prometeu este unul dintre cei 12 titani răzvrătiţi împotriva lui Zeus. Prometeu a rămas un prieten al oamenilor, pentru că el le-a dăruit focul, furându-l din cer. Tot el a furat raţiunea de la zeiţa înţelepciunii Athena şi a dăruit-o oamenilor. El i-a învăţat pe oameni meşteşugurile esenţiale, devenind astfel un erou civilizator. Pedeapsa dată de Zeus a fost aspră: Prometeu a fost înlănţuit pe o stâncă din Caucaz, iar un vultur uriaş îi devora, zilnic, ficatul, care peste noapte se regenera, pentru ca chinurile să fie continue. Pentru a-i pedepsi pe oameni, Zeus le-a trimis pe Pandora (în limba greacă înseamnă "Atotdăruitoare") care a adus o cutie unde erau ascunse toate relele omeneşti. Ajunsă pe pământ, Pandora, din curiozitate, a deschis cutia, iar relele au umplut lumea. Când Pandora a închis cutia, pe fundul acesteia mai rămăsese pitită doar speranţa. Prometeu a fost eliberat de Heracles, care a ucis vulturul cu una dintre săgeţile lui otrăvite, în timp ce, întâmplător, trecea pe lângă stânca unde era înlănţuit Prometeu, mergând spre Grădina Hesperidelor.
Poemul "Izgonirea lui Prometeu" e compus în maniera unui tablou romantic. Prima secvenţă îl înfăţişează pe Prometeu prins în lanţuri, simţind apăsarea singurătăţii. În poemul lui Philippide, titanul îndură nu numai pedeapsa lui Zeus, ci şi mânia pământenilor, care cred că relele trimise de Zeus prin cutia Pandorei se datoresc lui Prometeu. Mulţimea ingrată, în loc să-i mulţumească lui Prometeu pentru darurile făcute, îl huiduie şi-l lapidează (îl lovesc cu pietre). Este o scenă semnificativă pentru psihologia gloatei cuprinse de mânie şi nerecunoscătoare. Secvenţa următoare îl prezintă pe Prometeu în imaginea lui de titan. Cu o mână îşi ţine lanţurile, iar cu cealaltă "gâtuie vulturul ca pe un hulub". Îşi îndreaptă privirea spre cer, hohotind: "Ascultă, Zeus! Omenirea zbiară./ N-ai auzit? În cerul tău ascuns străvechiul răcnet încă n-a ajuns?/ Trezeşte-te!". Către mulţime, care-l huiduie în continuare: "Da, urlă, urlă fiară!/ Mugeşte, turmă!/ Ai timp destul să plângi pe urmă".
Răzvrătirea mulţimii e interpretată de Prometeu nu ca un semn al ingratitudinii acesteia, ci ca o dovadă că pământenii au învăţat să-şi afirme libertatea faţă de zei, ca un semn că sămânţa cutezanţei pe care el a adus-o oamenilor, a căzut într-un teren fertil: "Mulţimea, Zeus, nu te mai aşteaptă!/ Blestemul ei, prin mine, spre tine se îndreaptă". Mulţimea huiduie în continuare, în timp ce Prometeu rupe lanţurile cu care era încătuşat şi le aruncă spre cer: "Ia-ţi, Zeus, lanţurile înapoi!/ Au ruginit de vânturi şi de ploi,/ Dar sunt destul de trainice şi grele,/ Păstrează-le, dacă mai crezi în ele!" Apoi, se adresează mulţimii, aruncându-le vulturul gâtuit: "Luaţi-l! E destul de proaspăt încă./ E plin la trup şi gras de nemurire./ Te pune-n patru labe şi mănâncă, Omenire!"
Neînţeles şi izgonit, Prometeu nu se resemnează. Ingratitudinea mulţimii nu-l doboară, după cum nici mânia lui Zeus nu l-a înspăimântat. Ca şi Hyperion din poemul "Luceafărul", Prometeu devine simbol al nefericirii geniului pe pământ. El întruchipează condiţia tragică a creatorului - "un mărgăritar aruncat în noroaiele vieţii": „M-aţi izgonit!/ Mă-ntorc în nemurire./ Să-mi caut altă omenire-n loc;/ Să-i dau şi ei mistuitorul foc./ Şi, ferecat de-o nouă-nlănţuire,/ S-aştept să se mai năruie un cer,/ Să mă mai latre înc-o omenire!/ Şi-aşa, din izgonire-n izgonire, să-mi port prin Haos râsul meu stingher."
Volumele de versuri menţionate dovedesc că Alexandru Philippide e un mare poet, aşezat de istoria literară în imediata apropiere a lui M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi, Al. Macedonski, G. Bacovia, I. Barbu, O. Goga. În manualele şcolare din ultimii ani nu-şi mai găseşte locul, cu atât mai mult în programa de bacalaureat. Oare de ce?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
