Nicolae Velea (1936-1987) - Memorabile "căi de viaţă"

 La 13 aprilie 1936, în familia distinşilor învăţători Gheorghe Velea şi Dumitra Velea (născută Popescu) din Cepari, pe Valea Topologului, se năştea viitorul prozator Nicolae Velea, unul dintre scriitorii români proeminenţi ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. După absolvirea cursurilor medii în oraşul Curtea de Argeş, încearcă, împotriva pasiunii nutrite pentru literatură încă din liceu, o experienţă universitară nedorită, pe tărâm ştiinţific, urmând cursurile Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti [1953-1954], pentru ca, apoi, "glasul inimii", precum mărturisea, referindu-se la "căile imprevizibile de viaţă", să-l aducă pe tărâmul miraculos al literelor, prin transferarea la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti [1954], unde, dintre dascălii săi „de neuitat”, i se vor fixa în memorie: Jacques Byck, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, Edgar Papu, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu.

Nicolae Velea devine, în anul 1958, licenţiat al acestei "şcoli academice de şlefuire a talentelor literare autentice"... Debutând, în 1957, în revista "Viaţa studenţească", cu un excelent reportaj, studentul Nicolae Velea va confirma pasiunea sa pentru scris, fiind receptat, ulterior, de către critica literară pentru "proza de delicioase firimituri pe care rafinaţii le degustă cu încântare şi care marchează un drum recâştigat cu greu în literatura de după război, de subtilitate şi virtuţi narative, ce trebuie păstrat şi dezvoltat", precum îi intuia opera, cu obiectivitate şi vădit discernământ, criticul literar Valeriu Cristea.

Tânărul prozator abordează, cu pasiune şi inteligenţă, activitatea redacţională la revista "Gazeta literară", între anii 1958-1964, având colegi de redacţie pe Cezar Baltag, Matei Călinescu, Simion Damian, Gabriel Dimisianu, Paul Georgescu, Nichita Stănescu şi alţii, revistă în care publică schiţe şi nuvele, sub titlul "Poarta" [1960], pentru ca să încerce, după numai şase luni de la plecarea la ziarul gălăţean "Viaţa nouă", experienţa tristă a desfacerii contractului de muncă, întrucât contravenise flagrant, prin atitudinea sa, regulilor draconice, perfide, dispuse şi impuse de atotputernica cenzură comunistă.

Devenind, ulterior, după propria-i confesiune, "scriitor profesionist", Nicolae Velea se remarcă, printr-un demers literar promiţător, în secţia de scenarii de film a Studioului Cinematografic Bucureşti [1964-1966], "înrădăcinându-se", apoi, în redacţia cunoscutei reviste "Luceafărul" [1966-1987], în calitate de şef al secţiei de proză, agreat şi respectat de colegi. Din căsătoria cu Elena Stan, absolventă a Facultăţii de Filologie şi autoare a unor proze de o sensibilitate romantică remarcabilă, semnate Ana Delea, se va naşte, în 1967, unicul lor moştenitor, Andrei Velea. 

Scrierile - o "poartă" spre consacrare

Ca publicist, debutează în revista "Viaţa studenţească", în anul 1957, iar, în postura de prozator, cu nuvela "Poarta", care va apărea, peste un an, în "Gazeta literară". Volumul de debut "Poarta", proză scurtă [Bucureşti, 1960] constituie un real succes, întrucât Nicolae Velea a fost distins cu un onorant premiu al Academiei Române, opera aceasta constituind o "poartă" certă spre drumul sinuos al consacrării scriitoriceşti, o "poartă" deschisă cu şanse inimaginabile de a i se face, astfel, simţită vocea în fascinanta lume a metaforelor inspirate.

Referindu-se la "schimbările de generaţii" în proza contemporană românească a perioadei "dezgheţului ideologic din deceniul şapte al secolului XX", Alex. Ştefănescu observa, în recenta sa "Istorie a literaturii române contemporane", că Nicolae Velea, împreună cu Dumitru Radu Popescu şi Fănuş Neagu, cultivă "pitorescul poetic, aducând în prim plan personaje atipice (<<sucite>>, <<ciudate>>, după adjectivele folosite în epocă) adică exact ceea ce nu convenea regimului obsedat de uniformizarea tipologiei umane", constituind un soi de frondă conceptual diferită faţă de personajele "tipice" impuse de către ideologii realismului socialist, personaje plăsmuite în contextul cenuşiu al unei literaturi dirijate de către partidul unic muncitoresc.

Personajele "sucite" ale prozatorului Nicolae Velea sunt, spre deosebire de eroii concepuţi în eprubetele literare ale ideologiei comuniste, oameni vii, cu trăiri deloc abstracte, cu gânduri exprimate direct, fără ocolişuri, pentru a fi percepute în integritatea lor reală. Conştient de capacitatea sa de a "capta interesul cititorului printr-o scriere de o profunzime apreciată şi apreciabilă, fără reticenţe faţă de o falsă moralitate", Nicolae Velea continuă, cu evident succes, seria apariţiilor editoriale: "Opt povestiri" [1963], "Paznic la armonii, povestiri şi nuvele" [1965], care vor fi reeditate, completându-se cu nuvelele: "După soare", "Salariul". Vor vedea lumina eternă a tiparului, înregistrând acelaşi previzibil succes, "Zbor jos", nuvele [1968] şi "Cutia cu greieri", destinată copiilor [1970].

În povestirea "Paznic la armonii", Nicolae Velea relevă, cu "tandreţe şi subtilitate", obsesia manifestată de un copil, Domnel, cu un simţ al răspunderii ieşit din comun, care îşi imagina că el este sortit să aibă permanent grijă pentru ca normalitatea vieţii cotidiene să nu fie în pericol, considerând, într-o optică derizorie, că "băţul de chibrit urmează să se aprindă numai atunci când e frecat de cutie, că 5 urmează după 4, iar vecinii se pot ciorovăi doar la ora stabilită", întrucât, altfel, armonia universală ar fi periclitată...

Nicolae Velea se dovedeşte, în egală măsură, preocupat de literatura pentru copii, completându-şi, astfel, registrul său de "scrieri inedite" cu prozele "Încredere" şi "De la nişte fumuri". Prozatorul îşi propune să scrie un roman intitulat În război cu un pogon de flori [1972], pe care, însă, îl va publica în stadiu incipient de "fragment". "Vorbă-n colţuri şi rotundă" [1973] este o proză în care proverbele reprezintă un "punct nodal" al povestirii cu rol confirmator al unor scene de viaţă evocate. Eseurile în proză apărute în rubrica "Cronica pietonului" din "Luceafărul" au fost selectate de către autor, reprezentând materialul literar constituent al volumelor: "Dumitraş şi cele două zile" [1974], "Călător printre înţelepciuni" [1975], în esenţă, nişte savuroase micro-tablete cu impact remarcabil la cititorii, de altfel, extrem de avizaţi ai prestigioasei reviste literare.

Aprecierea cvasiunanimă a prozei scriitorului argeşean a constituit raţiunea determinantă pentru includerea sa, într-o selecţie restrictivă, motivată sub aspect valoric, a antologiei: "Nuvela românească contemporană" [1964], editată de Nicolae Manolescu, în care apar povestirile: "Din treacăt" şi "Întrerupere", precum şi în antologia îngrijită de Cornel Regman, "Nuvela şi povestirea românească contemporană" [1974], unde scrierile lui Nicolae Velea - "La groapa de fumat", "Întrerupere", "Noapte", "În treacăt" - relevau "parfumul liric al prozei autorului din ţinutul Argeşului voievodal".

O "integrală" de până atunci a operei scriitorului Nicolae Velea va fi publicată sub titlul Întâlnire târzie, în anul 1981, antologia fiind prefaţată de către exigentul istoric literar Eugen Simion. Referindu-se la proza de "suprafeţe condensate" a scriitorului argeşean, criticul literar Cornel Moraru observa, cu obiectivitate, că "nu e lipsită de originalitate şi nici de calităţi artistice de excepţie, care fac din autor un nume de referinţă în procesul de transformare prin care trecea proza românească în anii '60". Nicolae Velea s-a bucurat, încă de la debut, de reputaţia de a fi "cel mai înzestrat prozator din generaţia sa" - apreciere care, din păcate, nu va fi confirmată integral, întrucât, după debutul fascinant cu volumele "Poarta" şi "Opt povestiri", prozatorul şi-a diluat considerabil capacitatea extraordinară de a surprinde elemente semnificative de viaţă în eseurile sale - veritabile oglinzi admirabil şlefuite pentru a nu opaciza, prin mizerii umane, suflul regenerator al aspiraţiilor spre mai bine ale personajelor favorite, plăsmuite de o imaginaţie fecundă, ori extrase cu talent din realitatea vieţii cotidiene de către scriitorul născut pe Valea Topologului.

"Ironistul" Velea

Pentru Nicolae Velea, procesul de elaborare a unei opere literare implică un "travaliu" intelectual inimaginabil, urmărind "construirea" până la perfecţiune a textului, cu eforturi cerebrale mărturisite, autorul persiflându-se că, prin acest demers continuu, este în stare "să rupă trei scaune până să termine o frază"... Tendinţa de a ironiza, printr-un verb, deseori, incitant, a fost relevată de Eugen Simion care îl considera "un ironist cu o remarcabilă capacitate de invenţie verbală, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza românească după 1960".

Nicolae Velea a fost, însă, după aprecierea pe deplin  motivată a lui Alex Ştefănescu, nu un ironist, ci un scriitor complex a cărui proză reprezintă, în esenţă, "celebrarea, cu un sentimentalism răscolitor <<rusesc>> a fiinţei umane", precum o dovedea esenţa dramatică a povestirii "În treacăt", în care personajul principal, Duminecă, şofer la Lupoaia, după ce o seduce pe Adina Gheorghe, tehniciana agricolă din Cuca, a minţit-o că este căsătorit, iar aceasta sare din capota maşinii şi moare, căzând într-un ţăruş, iar el, cu evidente remuşcări, dar şi de teamă, se aruncă, disperat, cu cisterna de lapte într-o apă mare, ce lasă, pe valuri, o dâră albă... "Nicolae Velea - ironist?!" se întreabă, astfel, nu fără temei, autorul amplei "Istorii a literaturii române contemporane...". Parcimonios în elaborarea şi difuzarea operei sale, Nicolae Velea va rămâne, din această cauză, cvasinecunoscut în lumea celor pentru care literatura devenise o autentică pasiune vitală. 

Personaje complexe în unicitatea lor

Prozatorul se inspiră din realitatea românească a ultimului război mondial şi a perioadei ce a urmat acestui sângeros conflict de interese, lumea în evidentă transformare a satelor devenind "un material uman imprevizibil" pe care se vor "grefa" trăiri de o diversitate considerabilă, iar fenomenul de adaptare la noile condiţii sociale va zdruncina fundamental vechea "ordine" statornicită de veacuri în mediul rural, procesul în evidentă desfăşurare a exodului spre oraş rupând pe ţăran de patima gliei şi transformându-l într-un alienat virtual faţă de tradiţiile culturale ale satului patriarhal românesc.

În evoluţia sa biologică, personajul preferat al scriitorului îşi păstrează încă puritatea copilăriei, naivitatea specifică vârstei, sensibilitatea comportamentală tipică omului de la ţară, neviciat de falsele componente distructive ale unei pretinse civilizaţii urbane. În modalitatea căutată de a-şi particulariza personajele, analişti ai prozei lui Nicolae Velea întrevăd influenţe ale unor scriitori consacraţi din literatura naţională. Procesul de individualizare onomastică a eroilor relevă ecouri ale creaţiei lui Ion Luca Caragiale. Motivate în contextul acţiunii, nume ca "Madam Cocină", "Piţurcă", "Răbădină" se integrează pe plan semantic amplului proces al "construirii" prozei sale. 

Criticii au decelat o vizibilă influenţă exercitată de proza lui Marin Preda în relevarea apetitului politic al unor ţărani inteligenţi aidoma ilustrului personaj Ilie Moromete din celebra sa Poiană a lui Iocan... Similitudini de acest gen remarcate în opera lui Nicolae Velea se explică, în ultimă instanţă, prin identitatea mediilor abordate, a situaţiilor în care acţionează personajele şi chiar prin "soluţiile" finale oferite de proza contemporană de inspiraţie rurală. Mutaţiile survenite dramatic în însăşi existenţa anterioară a personajelor, prin desprinderea brutală de o realitate intrată în "sufletul şi sângele" acestora, adoptarea unor profesii pe care nu şi le-ar fi imaginat vreodată, precum cea de: tractorist, contabil, vânzător, funcţionar, dar care reprezentau, în opinia lor, piste facile pentru asigurarea unei prosperităţi nevisate în condiţiile unei vieţi care se păstrase în matca ei seculară, adaptarea la o realitate confuză în desfăşurarea ei, prin parcurgerea unor momente de viaţă de o duritate considerabilă: războiul, seceta cumplită şi foametea care i-au urmat, cooperativizarea forţată, prin renunţarea "de bună voie şi nesilit de nimeni" la dreptul sfânt cândva de proprietate asupra pământului şi, implicit, a motivaţiei pentru muncă - acesta constituie contextul istorico-social în care se derulează acţiunea unor povestiri de real succes ale lui Nicolae Velea.

Critici conjuncturali, cu "vână muncitorească", recrutaţi dintre cadrele orientate ideologic de către partidul unic, îi vor reproşa prozatorului unele "distorsiuni" faţă de "linia realismului socialist", "bizareria" unor personaje părându-li-se acestora o aberantă deviere a prozatorului de la un program prestabilit ideologic. În această, pentru ei, "faună socială" rămasă în afara destinului hărăzit neamului de ideile "înaintate" ale socialismului ştiinţific, sunt incluse personaje incriminate de o "debusolare comportamentală", pe care, însă, "eroii" vizaţi o promovează conştient, ca un Ianus cu dublă "conştiinţă", mimând inadaptarea printr-un comportament derizoriu programat.

În "extravaganţele" lor, un Paşavel colecţionează, din târg, oale: "cumpără un car de oale şi, pe urmă, sparge oalele cu măciuca"; un alt "erou", Mitu Plotogea - un onomastic creat! - străbate uliţele satului, repetând agasant: "Păi, tocmai asta e: nu e!", agasat el însuşi de o realitate la care nu se poate adapta. În lumea "extravaganţilor", intră, cu întreg "complexul" său vestimentar, învăţătorul Modoleanu, care se "afişează" în sat, printr-o pălărie cu boruri sucite nefiresc spre interior. Un altul, Vartolomeu Urdă, este preocupat să facă, dintr-un praz, un crin...

Situaţii halucinante care nu pot fi "înghiţite" de o critică "obiectivă" aservită regimului totalitar. Nesupunându-se canoanelor statornicite în literatura epocii, racordată la imperativele ideologice ale realismului socialist, prozatorul Nicolae Velea şi-a conceput personajele operelor sale ca pe nişte oameni complecşi cu comportamente de un autentic previzibil, conferindu-le, credibilitate şi, implicit, viabilitate. 

Nuanţa lirică în care îmbracă, uneori, limbajul eroilor săi vădeşte disponibilităţi poetice certe, dând, deseori, impresia unei curgeri liniştite a apelor învolburate, scăpate din încremenirea stâncilor care şi-au găsit liniştea în imensitatea câmpiei, curgând lent, dar sigur spre un liman ştiut. Incertitudinea rămâne, totuşi, un element declanşator de situaţii care accelerează desfăşurarea acţiunii, confirmându-se, astfel, de facto, confesiunea sa sintetizată în sentinţa: "Locurile comune sunt comprimări de dinamită care te pot cutremura...". În aceste coordonate spirituale, se derulează acţiunea unora dintre scrieri, răsturnându-se, astfel, cursivitatea "firească", din perspectivă realist-socialistă, a demersului literar al prozatorului. 

Nu întâmplător, Nicolae Velea a fost stigmatizat de către critica obedientă regimului totalitar pentru "bulversarea conştientă" a realităţii vieţii sociale, fiind intuit, în epocă, drept un "scriitor atipic" prin întreaga lui operă literară. Preocupat continuu de literatura universală, Nicolae Velea traduce, în colaborare, operele unor scriitori mai puţin cunoscuţi în România: B. Kordon - "Hoinar prin Tombuctu" [1964], Zemaite Iulia Bonjuševičute - "Diavolul captiv" [1965] şi K. Plàčnik - "Contingentul 21" [1968]. 

Sfârşit tragic

Nicolae Velea era, prin structura sa intimă, un pesimist, intuindu-şi, încă din anii studenţiei, viitorul "trist şi rău". La terminarea studiilor universitare, îi scria, pe un caiet de curs, colegului său, Gabriel Dimisianu: "În viitorul trist şi rău,/ să nu uiţi vremile acelea/ când te-a iubit amicul tău,/ N. Velea"... Premoniţie ori nu, prozatorul va sfârşi într-adevăr „rău”, deoarece fericita şi obsedanta patimă pentru literatură va fi, din păcate, înăbuşită de nefericita, dar şi mai obsedanta lui patimă pentru băutură... Cu sănătatea puternic şubrezită de alcool, se va stinge prematur din viaţă, fiind descoperit îngheţat în zăpada nopţii geroase de 31 ianuarie 1987, în apropiere de Casa Scânteii, unde îşi câştiga, prin scris, cu supreme eforturi, existenţa. Prin ampla sa operă plămădită dintr-un cuget refractar oricăror false principii literare orientate ideologic, scriitorul argeşean Nicolae Velea rămâne o reprezentativă "coloană de granit" a Panteonului literaturii neamului românesc. 

 Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!