URMUZ (1883-1923) (II)
O modalitate similară este adoptată şi în "arta" portretizării personajelor, elementele constitutive vizând: aspectul fizic, vestimentaţia, psihicul, comportamentul etc. - toate turnate într-un creuzet propriu, iar, din melanjul lor imprevizibil, rezultă "un erou tipic urmuzian în carne şi oase": "Cea mai mare plăcere a lui Cotadi - în afară de ocazia de a-şi lipi cu gumă arabică diferiţi nasturi şi insecte moarte pe pieliţa fină şi catifelată a guşei sale - mai este şi aceea că, din dosul tejghelei unde şade, ori caută să atragă cu şiretenie pe câte un client al său în discuţii, la început cât se poate de plăcute şi din ce în ce mai animate, până ce reuşeşte, iuţind tonul, să facă să fie cel puţin o dată contrazis - pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în duşumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înşurubat în spate, deasupra feselor, şi pe care îl pune totdeauna în mişcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienţii săi şi băgând în sperieţi pe cei mai slabi de înger" [Cotadi şi Dragomir].
Imaginile inedite ale unor personaje urmuziene se constituie în veritabile mostre ale absurdului: "Ismail era compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie procesului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză. Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 jum. dimineaţă, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie… Alţi viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai puţin pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget. Cea mai mare parte din an, Ismail nu ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele... Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor electorale. Totuşi Ismail reuşeşte să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători..."
În aceeaşi manieră este prezentat Turnavitu, un alt personaj ciudat care populează antiproza sa: "Nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi să fie numit ventilator de Stat, anume la bucătăria postului de pompieri Radu Vodă"...
La fel de ireal este conceput un alt personaj straniu, Fuchs: "Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs, când a luat naştere, a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală..."
În intenţia declarată de a înlătura "orice bănuială de demenţă" pe care denigratorii lui Urmuz încercau s-o inculce, incapabili de a descifra mesajul "calamburesc de esenţă sofistică" prin atribuirea unor sensuri deosebite cuvintelor, George Călinescu insista asupra genezei "compunerilor" destinate iniţial fraţilor şi surorilor, care "se distrau" cu ele... El era convins că şi printre elevii Liceului "Lazăr" "circulau astfel de glume, astfel de jocuri", cărora Urmuz le conferise, prin girul talentului său incontestabil, dreptul de a accede în marea literatură naţională...
Fabulist
Parodia romanului erotic, a nuvelei sociale - concepută sub forma unor "naraţiuni vide de conţinut" - este continuată cu parodierea fabulei, Urmuz demonstrând "absurdul" acesteia, prin "titlul arbitrar" şi printr-o "morală lipsită de sens", nemotivată, ca de obicei, de o esenţă epică, precum se observă atât de clar în fabula sa, "Cronicari": "Cică nişte cronicari/ Duceau lipsă de şalvari/ Şi-au rugat pe Rapaport/ Să le dea un paşaport./ Rapaport cel drăgălaş/ Juca un carambolaş,/ Neştiind că-Aristotel/ Nu văzuse ostropel./ "Galileu! O, Galileu! -/ Strigă el atunci mereu -/ Nu mai trage de urechi/ Ale tale ghete vechi."/ Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză,/ Şi exclamă: "Sarafoff,/ Serveşte-te de cartof!"/ Morala: Pelicanul sau babiţa". Fabula "Cronicari" confirmă, prin însăşi conţinutul ei neobişnuit, că "absurditatea pură, chiar pusă la cale conştient, nu duce decât la mici efecte comice"...
Moartea
Inconfundabilul promotor al literaturii moderniste româneşti sfârşi într-un mod la fel de absurd precum îşi concepuse opera, pe care o lăsase moştenire Panteonului naţional. Inclus, nu întâmplător, de George Călinescu în rândul "marilor sensibili schimonosiţi", vrând, probabil, să moară în chip cu totul original, "fără nicio cauză”, Urmuz se hotărî să intre, astfel, în eternitate... Întrucât, în urma agravării bolii recurente, contractate în cursul retragerii, la Iaşi, din Primul Război Mondial, devenise neurastenic, Urmuz se sinucise, împuşcându-se în tâmplă cu un revolver, într-un boschet din spatele restaurantului "La Bufet" de pe Şoseaua Kiseleff din Bucureşti, în noaptea de 23 noiembrie 1923. "Încătuşat, fără voia lui, de preocupările mărunte de toate zilele, pe care le dispreţuia, dar nu avea putere să le înlăture, s-a opus orbeşte unui Destin, pe care nu l-a înfrânt decât printr-un glonţ de revolver", avea să consemneze, mai târziu, profesoara Eliza V. Vorvoreanu.
Ecoul tulburător al morţii "marelui neînţeles" stârni regretele sincere ale confraţilor din breasla scriitoricească: "Ştii, Urmuz, - se lamenta Geo Bogza - boschetul de la şosea, cavou al inimii tale, fusese până atunci camera nupţială a multor nunţi clandestine... Odată cu tine s-a sinucis o legiune de îngeri şi Dumnezeu a fost nevoit să poarte multă vreme doliu la mână..."
Urmuz în memoria familială
Sora celebrului scriitor, profesoara Eliza Vorvoreanu, autodefinindu-se, în evidentă cunoştinţă de cauză, drept "confidentul copilăriei sale", considera că Urmuz a fost "autorul unei opere atât de redusă ca întindere, dar unică - poate - în felul ei, în literatura tuturor timpurilor". Confesiunea subiectivă, motivată, evident, familial, surprinde esenţa scrierilor nonconformistului său idol literar: "Urmuz a scris cu migală, râzând, totuşi, conştient de alcătuirea frazelor, de asocierea cuvintelor <<neasociabile>> în vorbirea curentă; conştient, dezumanizează eroii schiţelor, combinând ceea ce este omenesc cu alte forme de viaţă (animale, vegetale) sau chiar cu lucruri neînsufleţite. Conştient, îşi lasă eroii să acţioneze fără rost, atribuindu-le fapte inconştiente, târâţi pe căi capricioase de convenţiile sociale inutile."
Eliza Vorvoreanu relevă pasiunile artistice dominante şi dominatoare manifestate de fratele ei: "picta şi cânta la pian, fără să fi studiat". Autoarea respinge influenţele exercitate de André Breton [1896-1966], "poet şi eseist francez; teoretician şi principal animator al mişcării suprarealiste [Manifestul suprarealismului, 1924], ale cărui opere se disting prin strălucirea verbală, imaginea insolită, simţul cadenţei" [Nadja, Vasele comunicante, Dragoste nebună] - "definitivul visător", ecoul "trăirilor instinctive freudiene", invocat de către unii critici, precum şi "orcarea de raţiune a lui Henri Bergson" [1859-1941], filosof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură [1927]. În paginile bizare urmuziene, ea nu surprinde "nimic din dicteul automat", considerând că Urmuz şi-a compus "cu inteligenţă bufonăriile sale, perfect lucid", că "nu este un <<automatic>>, ci un stimulator de <<automatism>>, iar scrierile sale reprezintă <<un joc estetic, pe care îl profesează în glumă şcolarii>>", racordându-se, astfel, deliberat, ideii lui George Călinescu din "Principii de estetică".
Rememorând un moment din viaţa tumultoasă a fratelui ei, aflat, în august 1908, ca magistrat stagiar, în "uitatul şi părăsitul sat Răchiţele" din judeţul Argeş, Eliza Vorvoreanu evocă tendinţa acestuia de ridiculizare extremă a unora care vor deveni prototipul unor personaje din schiţele sale umoristice, asociate unui sistem de situaţii imprevizibile de mare efect literar ce anticipau mişcarea dadaistă şi, implicit, pe cea suprarealistă. Urmuz prefera utilizarea unor modalităţi literare surprinzătoare, bizare, prin excelenţă, de prezentare a realităţilor cât se poate de normale, prin absenţa oricăror elemente care ar friza, prin ele însele, ridicolul situaţiilor. La Urmuz, figurile de stil constituie o sursă de ironie suculentă, imposibil de ignorat. El vede, prin oameni, dincolo de ei, ceea ce par, cu adevărat, să fie; în viziunea sa surprinzătoare, unuia "i-ar sta bine cu un grătar sub bărbie", altuia - "îmbrăcat cu o rochie de macat", ori "în şiţă"... "De ce n-ar fi Urmuz premergătorul dadaismului sau al suprarealismului?", se întreabă, dincolo de previzibilul subiectivism familial sora sa, evocând şi invocând, spiritul de observaţie straniu al autorului schiţelor bizare. În susţinerea ipotezei formulate cu obiectivitate, Eliza Vorvoreanu argumentează prin confirmarea directă a renumitului dramaturg Eugen Ionesco care "îşi mărturiseşte filiaţia din Urmuz", considerându-l, în "Les lettres nouvelles", promotor, alături de J. Costine şi Tristan Tzara, al mişcării dadaiste sau suprarealiste şi publicându-i, în limba franceză, schiţele "După furtună" ori "Ismail şi Turnavitu".
Considerând "muzica" - idealul declarat al fratelui ei, care dorea să ajungă "compozitor de muzică exclusiv clasică", Eliza Vorvoreanu motiva, astfel, parcimoniozitatea operei literare urmuziene ("doar opt schiţe şi o fabulă"), susţinând că "nu literatura era scopul vieţii" lui, viaţă pe care ea o divide, cu discernământ obiectiv, în: "a) tinereţea cu voioşia, râsul şi gluma; b) epoca în care şi-a dat seama că şi-a ratat viaţa"... Motivând geneza umorului urmuzian, sora sa consideră că acest straniu umor avea un substrat genetic, transmis, pe filieră maternă, întrucât, mama prozatorului, Eliza, era fiica celebrului preot Filip Pascani, apreciat fără rezerve de dramaturgul Ion Luca Caragiale pentru verva sa savuroasă.
Ecouri
Opera urmuziană a fost publicată postum de către Saşa Pană, "din propriu-i imbold, cu dragoste şi sacrificiu", în anul 1930, editorul închinând amicului său integral numărul 31 din noiembrie 1930 al revistei "Unu". În memoria dispărutului, Geo Bogza edita, în 1928, la Câmpina, revista intitulată "Urmuz". Sintetizând contribuţia lui Urmuz la dezvoltarea literaturii naţionale, George Călinescu observa, cu luciditatea-i inconfundabilă: "Acest Urmuz, simplu grefier, era un om de o rară cultură, pricepător de muzică bună şi chiar compozitor, şi cine citeşte fără prejudecăţi compunerile lui poate să-i respingă direcţia poetică, dar nu-i poate tăgădui fineţea evidentă a spiritului... În absurditatea (operei sale) este remarcabilă demnitatea stilistică, liniştea de mare prozator clasic, din care, prin contrast fireşte, iese şi comicul...". "Figură legendară a literaturii române din perioada interbelică, cel mai original reprezentant al avangardei la noi" - precum observa Nicolae Balotă - URMUZ a îmbogăţit spiritualitatea neamului printr-o operă de un inedit şocant, bulversând clasicele tipare literare, prin "grotescul universului creat şi prin suculenta comedie a limbajului său".
Opera: Algazi&Grummer, Editura "Unu", Bucureşti, 1930; Referinţe critice: Balotă Nicolae - Urmuz, Bucureşti, 1970; Bogza Geo - Urmuz, "Argeş", an VIII [1973], nr. 11; Bogza Geo - Urmuz sau destinul de a deveni clasic, "Contemporanul", 1973, nr. 49 [1412]; Călinescu George - Pagini de estetică, Bucureşti, 1990; Constantinescu Grigore - Urmuz, în Confesiuni literare, Bucureşti, 2003; Crohmălniceanu Ov.S. - Literatura română între cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1967; Cruceană Ion - Momente şi figuri argeşene, Piteşti, 1980; Roll Ştefan - Acum cincizeci de ani, "Argeş", an VIII [1973], nr. 11; *** Dicţionar de literatură română. Studii, reviste, curente, Bucureşti, 1979.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
