VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un an (şi ceva) fără Solomon Marcus (IV)
„[Solomon Marcus] are o capacitate uimitoare de a stabili punţi/conexiuni de interes între domenii ale cunoaşterii care la prima vedere par foarte diferite. El este, de asemenea, o persoană cu totul deosebită, care se potriveşte foarte bine cu profilul unui profesor clasic, adică al unui savant serios, cu enorm de largi cunoştinţe enciclopedice, o curiozitate nepotolită şi o memorie perfectă - de adăugat că mijloacele sale favorite de expunere sunt încă tabla şi creta! Este un cercetător extrem de stimulativ (contagios) şi un profesor unic în ceea ce priveşte inspirarea discipolilor. (...) Spre recunoaşterea tuturor acestor calităţi, combinate într-un singur savant cu entuziasmul nelimitat şi energia sa inepuizabilă pentru cercetare, el este numit şi Profesorul El Infinito.”
Mobilizat de context (inclusiv de faptul că unii dintre colegii care făcuseră câte un pas spre cercetare păreau mai înalţi după ce-i lăudase Marcus...), am comis şi eu ceva! Simplificare de gramatici era intenţia, ajunsesem cu lecţiile la teoria limbajelor formale (abstractizând cât se poate: gândire algebrico-algoritmică, matematică discretă, dinamică, generalitate, eleganţă - am fost atras instinctiv, de fond, în aceeaşi măsură ca şi de forma de prezentare de la curs). Am uitat de planurile de viitor, de caietele cu probleme ingenioase de geometrie, am pus pe hârtie un număr de „teoreme” şi am dus rezultatul Profesorului. Am fost „scos la tablă”, să explic colegilor. Totul era perfect, dar totul era fie banal, fie cunoscut, se ocupaseră şi alţii de aşa ceva, la un nivel mult mai sistematic, în particular, Jozef Gruska, un ceh(oslovac) ale cărui lucrări nu le cunoşteam.
Catastrofă! - în sensul lui René Thom, cel care abia cu vreo doi ani mai devreme publicase cartea sa despre teoria catastrofelor (evident, am aflat despre asta mai târziu) - adică o bifurcare bruscă şi drastică. Ireversibilă. Am primit bibliografie („... asta te interesează pe dumneata, domnule Păun, vezi că sunt şi nişte probleme deschise spre finalul articolului”), sugestii („Jean Friant are o întreagă teză de doctorat, iat-o, în care construieşte o gramatică pentru mulţimea numerelor prime, nu poţi să i-o simplifici?”), ajutor în a redacta un articol publicabil. Aşa a apărut prima mea lucrare: „Primită la redacţie la 21 decembrie 1973, Student, Facultatea de Matematică-Mecanică, Bucureşti”, scrie la finalul ei. Eram, aşadar, la începutul anului cinci.
Eram în anul cinci! „De specializare în informatică”, aşa se numea oficial. La finalul anului patru făcusem cerere pentru admitere în acest an suplimentar, selectiv, de curând introdus (de masterat s-ar putea numi acum), nici nu mă mai prezentasem la „repartizarea în producţie” de la terminarea facultăţii propriu-zise. Voiam specializare, prinsesem gustul cercetării. Două cursuri, ambele de teoria limbajelor formale, unul cu Marcus şi unul cu profesorul Dragoş Vaida, plus un seminar, oarecum comun, cu Adrian Atanasiu, tânăr asistent pe atunci. Nu se poate imagina un cadru mai mobilizator-productiv pentru un tânăr. Mai ales că tot atunci (în 1973, pentru că o citez în articolul menţionat mai devreme), din unul dintre plicurile dolofane primite de Marcus s-a ivit manuscrisul monografiei „Formal Languages”, de Arto Salomaa, cartea care „a dat nume domeniului”, apărută chiar în 1973 la Academic Press. Stilul Marcus plus stilul Salomaa - rezultatul este „teritoriul” pe care l-am frecventat şi „limba” pe care am vorbit-o de atunci şi până astăzi...
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
