Constantin Baraschi (1902-1966) - Căi decisive spre artă
În istoria artei naţionale româneşti, numele lui Constantin Baraschi s-a dăltuit pentru eternitate, ca un simbol al creativităţii oamenilor al căror destin s-a logodit cu veşnicia, prin operele lăsate posterităţii. În cartierul Olari din Câmpulung-Muscel se năştea, la 17 noiembrie 1902, în familia "meseriaşului" Anton Baraschi şi a Zoiei Muşat, viitorul mare sculptor român, care şi-a petrecut copilăria în lumina fascinantă a atelierelor ultimilor olari câmpulungeni, încercând el însuşi să modeleze lutul, spre deliciul meşterului Copăescu, primul său îndrumător în tainele ceramicii populare. Cursurile primare le-a urmat la Şcoala Generală nr. 1 din Câmpulung, unde a fost coleg de clasă cu ilustrul dramaturg de mai târziu, Tudor Muşatescu şi cu viitorul erudit bibliograf Dan Simonescu, colaborator la elaborarea unei opere fundamentale a culturii naţionale, "Bibliografia românească veche". Studiile liceale frecventate la o şcoală comercială îi facilitează descoperirea pasiunii pentru sculptură, iar cele de specialitate îi orientează, pe căile sinuoase ale artei, talentul său autentic.
Poetul câmpulungean Dimitrie Nanu [1873-1943], informat despre pasiunea nutrită de licean pentru artă, îl înscrie, pe cheltuiala sa, la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, aspirantul la perfecţionare în domeniul sculpturii, reuşind primul la rigurosul examen de admitere. În vestita "fabrică bucureşteană de talente" coordonată de pictorul câmpulungean George D. Mirea, îşi va şlefui diamantin harul său înnăscut, în perioada anilor 1923-1925, sub îndrumarea exigentă a profesorilor sculptori Frederic Storck şi Dimitrie Paciurea - artişti plastici consacraţi în domeniu. Constantin Baraschi îşi definitivează ulterior studiile la Academia liberă de artă plastică din Bucureşti. Cochetând, sub cele mai bune auspicii artistice, şi cu pictura, Constantin Baraschi, se angajează la lucrările de restaurare a picturilor murale din unele biserici câmpulungene. Surprins, de către Tudor Muşatescu, într-o asemenea ipostază, pe schelele unei biserici din oraş, prin 1926, pe când, împreună cu Miracovici, retuşa pictura exterioară, sculptorul se face că nu aude observaţia evident sarcastică a celebrului dramaturg, care, urmărindu-i cum lucrau de zor, nemulţumit că i-au refuzat dialogul, îi apostrofă interogativ: "- Cum vă plăteşte, mă?... Cu ziua sau cu sfântul?!..." Evocând prietenia dintre Tudor Muşatescu şi Constantin Baraschi, în interviul acordat unui reporter de la "Evenimentul muscelean", Bogdan Muşatescu, fiul renumitului dramaturg muscelean, afirmă că, în formarea artistică a marelui sculptor, familia Muşatescu a avut o contribuţie substanţială, prin facilitarea accesului acestuia la studiile pariziene: "Tata a fost foarte bun prieten cu marele sculptor Constantin Baraschi, un om politic contestat, un tip ciudat, care era băiatul cusătoresei care venea la noi în casă. Tata fusese, cu Titi, coleg de bancă, bunica mea a văzut de Titi, care era ucenic la un ceasornicar. A observat că modela foarte frumos şi, atunci, a intervenit şi l-a trimis la studii la Paris, iar, de acolo, s-a întors fiind sculptorul Constantin Baraschi..."
Influenţe determinante
O versiune aparţinând sculptorului asociază, însă, studiile pariziene cu remarcarea talentului său în contextul expoziţiei organizate la Salonul oficial din anul 1925, unde a impresionat un juriu exigent prin execuţia ireproşabilă a unui "Bust de fată", Constantin Baraschi obţinând o bursă de studii la Academia "Julien" din Paris, şi, ulterior, la Academia "La Grande Chaumiere", perfecţionându-se, în anii 1927-1929, sub ochiul atent şi competent al sculptorului francez Emile Antoine Bourdelle, de la care se va inspira în concepţia arhitectonică de organizare a volumelor şi de încorporare a mişcării. Dar şlefuirea posibilităţilor lui artistice va fi determinată de influenţa exercitată de opera celebrului sculptor, pictor şi gravor iugoslav Ivan Mestrovič, caracterizată prin "tensiune interioară, concizie, puritatea formei şi robusteţea evidentă a volumelor". În ambianţa atât de favorizantă pentru artist, lucrările sale de artă plastică vor fi prezentate în cadrul oficial al unor expoziţii reprezentative organizate, în special, de către "Tinerimea artistică", ori de "Grupul nostru", prima expoziţie personală fiind vernisată în anul 1928. Operele expuse vor impresiona prin tendinţa artistului de a reda cât mai corect anatomia umană, sculptura decorativă abordând "un larg registru tematic într-o viziune realistă, ce manifesta predilecţie pentru finisarea suprafeţelor".
Considerat, de către "specialişti" în artă, "un executant îndemânatic", Constantin Baraschi va declanşa "o simpatie bruscă şi puternică" pentru sculptură şi, implicit, "o avalanşă de comenzi" pe care le va onora cu evidentă pasiune şi talent. Busturile unor personalităţi ale spiritualităţii româneşti - Petre Antonescu, George Calboreanu, Ion Luca Caragiale, Vasile Conta, Mircea Damian, Dr. Danielopolu, Mihai Eminescu, George Georgescu, Nicolae Hortolomei, Titu Maiorescu, Alexandru Muşatescu, Dimitrie Nanu, Constantin Nottara, Camil Ressu, Mihail Sadoveanu, Alexandru D. Xenopol şi alţii - dar şi bustul "Copila mea", inspirat de propria fiică, reprezintă modele de compoziţii sculpturale. Gama operelor de excepţie include, printre altele: Monumentul eroilor de la Predeal, altoreliefurile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti, basoreliefurile de la faţada Institutului de botanică din Bucureşti.
Analizând "metoda de execuţie" a artistului, acad. George Oprescu observa că acesta "merge de la o tehnică tinzând la redarea cât mai delicată, mai catifelată a suprafeţelor, concurând cu porţelanul până la un procedeu aspru, aproape brutal". Concepţia sa sculpturală va fi receptată favorabil de către publicul avizat, palmaresul internaţional al sculptorului român înregistrând prestigioase distincţii în "confruntările" directe cu artişti străini consacraţi: marele premiu de onoare al Expoziţiei internaţionale de la Barcelona din anul 1929, pentru lucrarea în bronz "Cap de fată", o medalie de aur la Expoziţia internaţională de la Paris din 1937, precum şi o medalie de argint la Milano. Aprecierea operei sculpturale a lui Constantin Baraschi va avea o confirmare certă din partea artiştilor plastici, prin alegerea ca preşedinte al Asociaţiei Sculptorilor Români. O prodigioasă activitate expoziţională desfăşurată între anii 1931-1936 va conferi operei sale o faimă binemeritată în România, cât şi în străinătate. Opera sculptorului român va fi confirmată prin atribuirea Premiului Academiei Române pentru sculptură în 1938, a Medaliei de argint pentru lucrarea "Sf. Gheorghe", în 1940, precum şi prin decernarea titlului de "Maestru emerit al artei" în 1951.
Istoria unei statui celebre
Geneza statuii lui Ion Luca Caragiale poate constitui sursa unei tragicomedii demne de pana marelui dramaturg prin odiseea bucureşteană a colosului de bronz. O "comandă socială" specială a conducerii de partid şi de stat urgentată de aniversarea "rotundă" a "genialului" conducător al Imperiului roşu de la Răsărit, Vladimir Ilici Lenin, se impunea a fi onorată prin edificarea unei imense statui din bronz, al cărei amplasament fusese deja fixat, în faţa Casei Scânteii în curs de definitivare în anul 1957. "Gura lumii de artă" bucureştene iniţiate în afacerile oneroase ale vremii ştia că bronzul fusese asigurat prin topirea iresponsabilă, în 1948, a celebrei statui ecvestre a regelui Carol I realizate de către marele sculptor croat Ivan Meštrović, iar preferat pentru a executa comanda se bănuia a fi câmpulungeanul Constantin Baraschi, cu pile la partid în angajarea unor lucrări monumentale de amploare. Convins că el va câştiga concursul ce se anunţase pentru 1962, prin relaţiile sale imbatabile la partid, Baraschi se apucă imediat de lucru şi imagină un Lenin cât mai aproape de modul lui personal de a apărea în spaţiul public; aşa că îl statuă imens, cu un deget băgat între vestă şi cămaşă şi cu o mână în buzunar. Îl turnă în bronz, ca să-l arate comisiei cât de impresionant este, dar, spre evidenta sa surprindere, comisia, având un cult al "genialului" conducător, îi reproşă autorului că a tratat ireverenţios subiectul prin poziţia mâinilor acestuia, concursul fiind câştigat de către Boris Caragea, considerat "sculptorul oficial al ideologiei comuniste", cu pile la C.C. al P.C.R. mai solide decât bronzul Leninului lui Baraschi... Aşa că sculptorul câmpulungean, apelând, la propria-i imaginaţie fertilă, dar, mai ales, fertilizată prin conjuncturile variate oferite de societatea socialistă în curs de edificare în România, în contexul unei apropiate aniversări a marelui Caragiale, se decide să păstreze corpul statuii lui Lenin şi să-i reteze capul, înlocuindu-l cu cel al inconfundabilului dramaturg. Poziţia tipică a mâinilor lui Lenin îl va determina pe sculptor să recompună statuia într-o manieră mai firească, scoţându-i degetul mâinii drepte dintre vestă şi cămaşă şi îndreptându-l cu mână cu tot spre înaltul cerului, ca într-o speranţă în fericirea divină sau, poate, ca o avertizare a locului unde este plasat destinul tuturor. Imaginând un pământean de-al nostru, bronzul lui Caragiale îşi va găsi un amplasament cumva ascuns privirii publicului larg, în curtea Editurii "Cartea Românescă" din capitală, pentru ca, apoi, să străjuiască în zona centrală Teatrul Naţional din Bucureşti, dar, mofturile artistice "oficiale", schimbându-se, să revină cuminte la locul lui, "de cartier"...
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
