Vladimir Streinu (1902-1970), numit de confraţi „Făt-Frumos din Teiu”, cald omagiu la 115 ani de la naştere

Written by Prof. Daniel Dejanu on 10 Mai 2017.

Am vizitat recent Teiul Argeşului, satul în care mi-am început cariera didactică şi pe care l-am îndrăgit încă din vremea studenţiei, când profesorul nostru de Istoria literaturii, renumitul critic literar Şerban Cioculescu, ne vorbea despre colegul şi bunul său „prieten de-o viaţă”, din Teiu, numit cu dragoste de confraţii săi „Făt-Frumos din Teiu”. Vizita la Teiu mi-a trezit amintiri luminoase din anii când am lucrat în învăţământ şi în cultură, în satul natal al lui Vladimir Streinu. M-am oprit cu emoţii la Casa Memorială „Vladimir Streinu”, la a cărei amenajare am contribuit personal în anul 1971 şi în care dăinuie şi astăzi mărturii vii ale vieţii şi activităţii marelui fiu al satului. La adunarea populară de constituire a Societăţii Culturale „Vladimir Streinu” (28 noiembrie 1971), organizată „în cinstea ilustrului fiu al comunei”, festivitate la care eu însumi am fost martor, preşedintele de onoare ales atunci, prof. acad. Şerban Cioculescu, cel mai apropiat prieten al poetului, ne spunea celor prezenţi, teienilor, oficialităţilor şi membrilor familiei, cuvinte emoţionante: „Eu, care sunt cel mai vechi dintre prietenii lui Vladimir Streinu, care l-am cunoscut cu 50 de ani înainte de săvârşirea sa din viaţă, a cărui viaţă a fost strâns împletită cu a mea, din acel ceas al întâlnirii pe băncile universităţii, până în ceasul nefericit al despărţirii sale, resimt mai viu decât toţi - fără îndoială cu excepţia familiei - această iniţiativă care onorează comuna Teiu” (după Vasile Fălcescu, „Teiul, cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu”, p. 156).

Aşadar, vizitând Casa Memorială „Vladimir Streinu”, am simţit că prin fiecare ungher respiră suflet de poezie şi parfum de istorie teiană. Am intrat apoi şi prin instituţiile în care am lucrat ca tânăr profesor şi care, astăzi, constat cu bucurie, că aproape toate funcţionează sub emblema „Vladimir Streinu”: Şcoala, Căminul Cultural şi Biblioteca. Şcoala „Vladimir Streinu” din Teiu-Vale, construită de teieni pe vremea când socrul meu, învăţătorul Gh. Marinache, era director, păstrează încă „amintiri” şi ale muncii mele ca profesor în această instituţie: imagini cu foştii mei elevi, din cadrul evenimentelor cultural-artistice. În Biblioteca „Vladimir Streinu” din centrul Teiului, o amabilă bibliotecară mi-a prezentat expoziţia permanentă cu fotografii, manuscrise, reviste şi cărţi semnate de Vladimir Streinu, personalitatea pe care teienii o divinizează şi o comemorează în fiecare an. Mă bucur că în comuna Teiu se menţine viu spiritul marelui scriitor Vladimir Streinu şi astăzi, la 115 ani de la naşterea sa.

Nicu Iordache, cu pseudonimul de Vladimir Streinu în literatură, a văzut lumina zilei la 23 mai 1902, într-o familie de agricultori teieni bogaţi, Neacşa (zisă Leanca) şi Şerban Iordache, mari proprietari de pământ şi de moară, tatăl său fiind primar al comunei şi ctitorul Bisericii „Sfântul Ilie” din satul Teiu-Vale. Teienii povestesc cu mândrie şi astăzi despre această monumentală construcţie, pe care toţi o consideră ca „marea binefacere a familiei Şerban Iordache”. La inaugurarea bisericii a participat şi tânărul scriitor Vladimir Streinu. Pentru această mare ctitorie, primarul Şerban Iordache a primit în 1928, anul sfinţirii cu hramul „Sfântul Ilie”, „Medalia de Aur” din partea autorităţilor statului. De altfel, pe un perete interior, de la intrarea în biserică, pe dreapta, se păstrează ca mărturii ale trecutului portretele părinţilor scriitorului, Leanca şi Şerban Iordache, pictate în costume naţionale aşa cum se purtau de obicei în zilele de sărbătoare.

Nicu Iordache, cum îi spuneau teienii, şi-a petrecut copilăria ţărăneşte, în jocuri cu ceilalţi patru fraţi şi cu copiii satului, ascultând tradiţiile locului povestite de bătrâni ori rătăcind prin frumoasele zone ale Teiului. Şi Teiul oferea din plin locuri pitoreşti pentru un copil ca el, setos de frumuseţe. La numai 5 ani, în 1907, porneşte la şcoală, la braţ cu fratele Anton, de 7 ani, în aceeaşi clasă, pentru a urma studiile primare. La şcoala din sat beneficiază de învăţători celebri, precum Stan Podoleanu şi Simion Ionescu, oameni de suflet şi devotaţi învăţământului. Cu bruma de învăţătură agonisită la Teiu, Nicu Iordache continuă drumul şcolilor de la oraş. La Piteşti urmează Liceul "I.C. Brătianu", până în 1917, când sunt întrerupte cursurile din cauza "războiului cel mare". Dându-se cu doi ani mai în vârstă, se înscrie tot împreună cu fratele Anton, ca voluntar în război şi împreună sunt repartizaţi la o şcoală militară din Dorohoi, care la scurtă vreme şcoala se mută la Iaşi, apoi la Botoşani. La numai 16 ani, tânărul voluntar participă chiar şi la unele operaţiuni militare, pentru care va fi declarat după încheierea ostilităţilor „Veteran de război”. După retragerea de pe front, Nicu Iordache îşi completează studiile liceale tot la Piteşti. Îşi susţine examenul de absolvire în anul 1920, apoi devine student la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Universitatea din Bucureşti, unde se întâlneşte cu cel pe care îl va preţui ca prieten devotat toată viaţa, pe colegul de bancă Şerban Cioculescu.

Încă din liceu îşi manifestase talentul de scriitor. Este ales preşedinte-elev al Societăţii literare „Junimea” din Piteşti, în care se discutau probleme de istoria culturii româneşti. În primul an de facultate debutează cu poezia „Fântâna sufletului meu” (13 februarie 1921), în revista „Adevărul literar şi artistic”, unde semnează pentru prima dată cu pseudonimul Vladimir Streinu. Se înstrăinase oarecum de părinţi, deoarece tatăl Şerban îl tot îndemna să părăsească studiile universitare şi să se întoarcă la Teiu pentru a prelua administrarea moşiei părinteşti. Cu riscul confruntării cu mari greutăţi materiale, Nicu refuză pretenţiile tatălui şi îşi continuă studiile. Preferă să se întreţină singur în Bucureşti, dând lecţii particulare, suplinind la diverse şcoli din capitală şi traducând diverse lucrări din limba franceză. Pentru a evita orice şicană cu părinţii, îşi adoptă pseudonimul „Streinu”, care se potrivea atunci mai bine condiţiei lui intime, decât numele adevărat. Cu „Vladimir” voia să aducă o sonoritate romantică unui nume atât de trist prin realitatea lui. De altfel, în poezia de debut, poetul îşi construieşte propriul univers poetic, proiectându-şi simbolic sufletul în oglinda fântânii cu cumpănă din grădina casei părinteşti: „Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,/ Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,/ Neştiind că ochii tăi or să rămână/ Prinşi în fund pe-oglinda undei de izvoară.../ Sufletul meu astăzi - picurare lină -/ Stă şi-ascultă singur plânsu-ţi de cleştar.../ Şi te-aşteaptă iar/ Să-ţi apleci deasupra-i trupul de lumină” (Fântâna sufletului meu). În diverse gazete literare, publică şi alte poezii: „Munţii”, „Taine”, „Comorile”, „Suflete bolnave”, „Terţine”, „Primăvara” etc. Se afirmă în literatură atât ca „poet discret”, cât şi ca istoric şi critic literar. O „critică spectaculoasă” spune G. Călinescu. Este prezent tot mai frecvent în „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „România nouă”, „Sburătorul literar” şi altele. La 20 de ani scrie recenzia vol. „Pârga” de V. Voiculescu, publicată în revista musceleană „Muguri”. În „Cugetul românesc” scrie despre George Bacovia, Claudia Milian, Ion Buzdugan, precum şi însemnări din literatura universală. Participă cu pasiune, împreună cu Şerban Cioculescu, la seminariile de estetică ale renumitului profesor Mihail Dragomirescu. Ne povestea, cu umor, Şerban Cioculescu despre „atitudinea de frondă a lui don Vladimiros la unele seminarii de estetică ale maestrului Dragomirescu”. De altfel, cei doi tineri critici se aflau în graţiile maestrului estetician, care li se adresa, de obicei, cu condescendenţă afabilă: „don Vladimiros şi don Cioculescu”! Vladimir Streinu frecventează cu drag şi cenaclul condus de Eugen Lovinescu, publicând cu regularitate şi în „Sburătorul literar”. Maestrul E. Lovinescu îl apreciază în mod deosebit, dovadă fiind şi portretul pe care i-l face în „Memoriile” sale: „plop subţiratec cu foşnet perpetuu de frunze, cioban grigorescian răzimat în bâtă şi profilat nesfârşit pe fundalul cerului albastru, cu ce aş fi putut asemăna pe tânărul ce mi-a intrat în birou acum vreo zece ani, crezând în poezie şi în destinele ei?” (E. Lovinescu, Memorii). Deşi avea profesori străluciţi la Universitate, pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti sau Mihail Dragomirescu, aşa cum va mărturisi el mai târziu, de niciunul nu se va simţi mai ataşat ca de Eugen Lovinescu: „Cariera mea de critic literar se va întemeia pe fundamentele aşternute în conştiinţa mea de îndoitul exemplu al vieţii şi operei d-lui Lovinescu” (Omagiu lui Lovinescu, 1942).

La Bucureşti obţine licenţa în „Filologia modernă” (1924), dar merge pentru specializare încă doi ani şi în Franţa. Se căsătoreşte cu o colegă de facultate, Elena Vasiliu-Iordache, fiica unui inginer din Baia de Aramă. Se angajează în învăţământ, ca profesor la Turnu Severin, apoi la Găeşti, unde îl avea director pe Şerban Cioculescu, la Piteşti, unde devine coleg cu foştii săi profesori, şi la Bucureşti (Liceul „Regele Carol”, apoi la Şcoala Normală de Băieţi şi la Liceul „Mihai Viteazul”). La Piteşti se încadrează la Liceul „I.C. Brătianu”, unde va preda Literatura română în perioada 1933-1939. Unul dintre elevii săi din Piteşti, prof. Ion C. Dinu, îşi aminteşte cu drag despre profesorul său de literatură: „Figură impunătoare, bine echilibrată, cu accentuată nuanţă de distincţie a veneratului profesor, care ne uimea prin tactul său pedagogic, prin căldura expunerii şi prin vastitatea cunoştinţelor. Avea o statură înaltă, bine legată, cu mersul maiestuos şi cu o privire pătrunzătoare. Capul său de medalie, cu trăsături regulate, era încadrat de un păr negru ca pana corbului, cu onduleuri simetrice. Venea la şcoală într-o ţinută vestimentară foarte îngrijită” (Ion C. Dinu, Figuri de dascăli argeşeni, p. 204).

Sub conducerea unui comitet de direcţie compus din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Tudor Şoimaru şi Pompiliu Constantinescu se editează revista „Kalende”, care, după părerea lui Tudor Vianu, se impune ca „o revistă antitradiţionalistă, echilibrată şi intelectualistă”. Deşi în ţară se aflau mari frământări sociale, Vladimir Streinu încearcă să se detaşeze de evenimentele politice, manifestându-se însă foarte activ în presă, cu deosebire în estetică şi în critica literară, publicând nu numai în „Kalende”, ci şi în „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Facla” şi altele. Multe dintre articole vor fi strânse, în anul 1942, în vol. „Pagini de critică literară. Eseuri”. În anul următor alcătuieşte volumul „Clasicii noştri”, apoi antologia „Literatura română contemporană”, cu un amplu studiu introductiv. Împreună cu Şerban Cioculescu şi cu Tudor Vianu publică „Istoria literaturii române moderne”, în care Vladimir Streinu redactează capitolul „Estetismul”(p. 282-350), o lucrare didactică foarte apreciată mai ales de către studenţii filologi. A editat şi două valoroase micromonografii: „Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte” (1944) şi „Ion Creangă” (1971). Obţine doctoratul cu distincţia „Magna cum laude”, în anul 1947, la Universitatea din Iaşi, cu teza „Versul liber românesc”, lucrare ce va sta la baza volumului „Versificaţia modernă”. În anul 1955 se angajează la Institutul de Lingvistică, unde lucrează cu competenţă la „Dicţionarul englez-român” şi la „Dicţionarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu”.

Din păcate, după o supraveghere diabolică de către securitate în anii '50, în noaptea de 12 septembrie 1959 a fost arestat pentru „uneltire contra orânduirii sociale” (art. 209 c.p.) şi condamnat la 7 ani de închisoare corecţională. Este încarcerat la Jilava. „Inculpatul Iordache Nicolae, zis Vladimir Streinu, fiu de moşier, fost deputat PNŢ, scriitor reacţionar”... a rezistat cu greu 3 ani detenţiei şi, îmbolnăvindu-se de plămâni, a fost graţiat şi eliberat din închisoare pe 4 octombrie 1962.

La propunerea lui George Călinescu, revine în activitatea literară, fiind încadrat, în anul 1964, cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti. Editează noi volume de critică şi istorie literară, eseuri şi traduceri. Editează valoroasa lucrare „Versificaţia românească”, la care se adaugă un studiu privind „Opera literară a lui Vasile Voiculescu”. Face traduceri din literatura universală, precum „ Tragedia lui Hamlet, prinţ al Danemarcei”, text paralel anglo-român însoţit de prefaţă, introducere, note şi comentarii; „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust, lucrare premiată de revista „Secolul XX”; „Florile răului”, de Baudelaire etc.

În ultimii ani ai vieţii este o prezenţă foarte activă prin paginile celor mai prestigioase reviste din ţară: „Luceafărul”, cu o rubrică permanentă numită „Distinguo”; „România literară”, „Tribuna”, „Gazeta literară”, „Lupta de clasă”, „Ateneu”, „Ramuri”, „Iaşul literar”, „Steaua”, „Limba română” şi altele. Este trimis ca specialist şi ca reprezentant al României la unele reuniuni ştiinţifice internaţionale. Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru al Societăţii europene a criticilor literari, numit director al Editurii „Univers” şi ales membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. În anul 1968 a fost solicitat şi la Catedra de Estetică de la Universitatea din Bucureşti, însă prea târziu... Moartea îl surprinde prea repede, în plină activitate creatoare, la 26 noiembrie 1970, la câteva ore după ce şi-a susţinut cursul de „Estetica poeziei” la Universitatea din Bucureşti. Avea încă multe proiecte culturale de realizat... Dar se vor reedita multe dintre ele, în următorii ani, prin grija devotatei sale soţii şi a fiicei, actriţa Ileana Iordache, care se vor ocupa şi de editarea unui valoros volum de versuri intitulat „Ritm immanent”. Poeziile erau deja selectate de autor din timpul vieţii şi cele mai multe exprimă căutarea dramatică a „himerei poeziei”: „Cu flintă grea, cu tolbă şi corn la cingătoare/ Păşesc în văzul lumii la cruntă vânătoare/ (...) Eu ţin de al acelui Sfânt Hubert cin:/ Văd cerbul, plec genunchiul, las puşca şi mă-nchin”... (Temutul vânător). De altfel, la cursul de „Estetica poeziei” pentru studenţi, Vladimir Streinu va formula condiţia himerică a acesteia: „Istoria poeziei este istoria unei himere. Caracterul himeric al poeziei a putut fi observat de oricine a umblat după esenţa ei”. După Streinu, „poezia este o sălbăticiune care nu doarme, iar vânătorii ajung la dulci perversiuni fără nocivitate”. Se reeditează cinci volume de „Pagini de critică literară. Marginalia, eseuri”(1973 şi 1977); „Studii de literatură universală”; „Eminescu”; micromonografia „Ion Creangă”; un amplu volum antologic cu articole despre Eminescu, Arghezi şi Blaga. Cu Vladimir Streinu, cultura românească se îmbogăţeşte cu o remarcabilă conştiinţă de artist. Rămâne în literatură ca un mare critic, poet discret şi pedagog erudit în materie de textologie şi stilistică, unul dintre marii noştri umanişti. Pentru valoroasa-i activitate, Vladimir Streinu este ales, în 2006, membru post-mortem al Academiei Române. Viaţa poetului Vladimir Streinu se încheia tragic, într-o zi mohorâtă de toamnă, dar opera sa renaşte mereu în cultura română, ca o veşnică primăvară!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!