VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un an (şi ceva) fără Solomon Marcus (VII)
A mai avut Marcus o lucrare care nu s-a bucurat la timp de succesul pe care-l merita, publicată poate prea devreme, în 1974, publicată poate în locul nepotrivit pentru un asemenea subiect, „Cahiers de Linguistique Théorique et Appliquée”, dar scrisă în engleză de data aceasta: „Linguistic structures and generative devices in molecular genetics”. Titlul este autoexplicativ. De două decenii şi ceva, chiar trei dacă ne gândim la o lucrare de pionierat, din 1987, a americanului Tom Head, un alt prieten faimos al lui Marcus, pe care, de asemenea, l-am cunoscut şi cu care am colaborat ulterior, metodele lingvistice, cu pregădere cele gramaticale, cunosc o veritabilă modă în informatică, bioinformatica fiind printre cele mai active ramuri ale calculului natural, iar calculabilitatea pe bază de ADN, ceva mai general, calculabilitatea celulară fiind acum printre cele mai active ramuri ale bioinformaticii. Marcus a „recuperat” însă: în ultimele două decenii, a fost prezent, cu comunicări totdeauna incitante, surprinzătoare prin analogii, propuneri, puncte de vedere, la mai multe întâlniri dedicate calculului membranar/celular, în orice caz, la toate conferinţele organizate în ţară.
Revin la cele autobiografice, dinspre începuturi. Scene, din nou.
Doctorandul Păun, prezentându-i lui Marcus o lucrare proaspăt dactilografiată. Profesorul o priveşte admirativ, trece la pagina a doua, se încruntă zâmbind, zâmbeşte încruntându-se, mult mai târziu mi-am dat seama că era o bună doză de teatralitate, de joc didactic, în ceea ce urma, şi izbucneşte: „Priviţi ce a făcut domnul Păun, a pocit numele lui X, ce eroare! să greşeşti numele, ce are un om mai scump... priviţi!...” În vremea asta, arăta lucrarea colegilor de întâlnire, în vremea asta Păun făcea feţe-feţe şi-şi jura în minte să citească de-acum manuscrisele de trei ori, de patru ori, ca să nu mai pocească... Şi acum am obsesia greşelilor de tipar. M-am mirat multă vreme cum de le depista atât de repede - acum se miră alţii cum de văd erorile de tipar imediat ce arunc ochii pe un text... Dacă întreabă, răspund: „şcoala Marcus!...”
Pe vremea doctoratului şi mulţi ani după aceea, ne întâlneam zilnic, de multe ori chiar acasă la dumnealui, în biroul de lucru (scuze pentru pleonasm). Îmi pare rău că nu am făcut o poză. De la intrare, rafturi cu cărţi, pe câte două rânduri, pe coridoare, prin camere (mai puţine, dar nu lipsă, în sufrageria de care avea grijă soţia, blânda şi eleganta Doamnă Profesoară Paula Diaconescu). În birou, însă, se găseau cărţi, reviste, manuscrise, extrase, hârtii de tot felul, peste tot, inclusiv pe jos, pe pervazul ferestrei, pe lângă pereţi, pe scaune. Unele cât de cât în ordine, marea majoritate ilustrând ideea pură de entropie - evident, pentru vizitator, pentru că Profesorul ştia, în mare, ce are în jur. Dacă nu găsea imediat ceva, a doua zi te aştepta cu cartea-revista-lucrarea căutată pe masă. Rafturile aveau scândurile îndoite de greutate. Nu existau pe atunci calculatoare personale, Marcus nu avea nici maşină de scris. Scria cu pix albastru, pe foi de indiferent ce mărime, pe dosul paginilor dactilografiate, pe margini, pe plicuri. Când ajungea la o frază mai delicată, care nu-i reuşea din prima, făcea încercări pe petice de hârtie care erau împinse apoi alături, pe masă, amestecându-se cu alte bileţele similare. În centrul acestui univers, „bătrânul dascăl” - ca descriere exterioară nu i se potriveau versurile din „Scrisoarea I”, dar că „într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate”, pentru că „sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă” puteai să te gândeşti privindu-l.
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
