VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un an (şi ceva) fără Solomon Marcus (VIII)
În toamna lui 1978 (am „cartea de muncă” în faţă: cu începere de la 1 octombrie s-a întâmplat), m-a „extras” din Academia „Ştefan Gheorghiu”, unde fusesem repartizat, şi unde lucrasem patru ani ca matematician-programator/analist, şi m-am mutat la Colectivul de Studiul Sistemelor al Universităţii din Bucureşti. Tocmai pornise un proiect internaţional de amploare, GPID (Goals, Processes and Indicators of Development), participau vreo treizeci de grupuri de cercetare din multe ţări, noi eram singurul grup de matematicieni (nu numai, dar predominam), cu Marcus şef de echipă. Multe se pot spune despre proiectul acela, ambiţios şi mintos precum coordonatorul lui, norvegianul Johan Galtung, mă rezum la Profesor. A fost o splendidă demonstraţie a ce poate face un matematician deschis la minte, în general, ce poate face Marcus, în particular, pus într-un context cu totul nou, aparent inconfortabil, trebuind să probeze hic et nunc, că „matematica se poate aplica peste tot”, inclusiv în psiho-sociologie, politologie, „mundologie” spuneam între noi, uşor ironic. Echipa română a trecut cu brio examenul, un exemplu convingător fiind seria de lucrări privind matematizarea studiului nevoilor umane, serie declanşată de o lucrare neaşteptată (pentru cei care nu-l cunoşteau), deschizătoare de direcţii de cercetare, scrisă de Marcus în cursul unei vizite de câteva săptămâni, chiar în 1978, la Fundaţia Bariloche, din Argentina, împreună cu Carlos Mallmann, ulterior director al întregului proiect GPID. La revenirea din Argentina, a fost singura dată când l-am văzut pe Marcus... „pletos”. Exagerez puţin, nu se tunsese doar câteva săptămâni, dar centimetrii în plus de păr pe care-i căpătase la ceafă, era şi mai bronzat ca de obicei, contrastau aproape şocant cu imaginea perfect îngrijită pe care i-o ştiam. Bineînţeles, „abaterea” nu a durat decât o zi...
Am amintit cândva că Marcus era, prin definiţie aş zice, folosind jargonul matematic, un şef de şcoală. Extind-accentuez-precizez: avea vocaţia comunităţii, a grupului-ca-o-familie, era de un altruism exemplar şi molipsitor. Am multe ilustrări, nu mai continui cu amintirile, chiar dacă unele, multe, sunt semnificative, avem de învăţat din ele. Cunosc elevi şi colaboratori ai lui Moisil care-l imită, mai ales atunci când îi reamintesc zicerile, încercând să graseieze ca el. Unii reuşesc, alţii nu. Strălucirea ochilor lui Moisil nu o poate imita nimeni, nici zâmbetul, surâsul lui, „a cărui absenţă e ca o cicatrice de pe chipul încercat al inteligenţei” (Octavian Paler, 1981). Mărturisesc însă că am învăţat atâtea de la Marcus, am trăit atât de mult în preajma lui, de mai multe ori am călătorit împreună, cu trenul, cu avionul, am locuit, prin lume, în acelaşi hotel, că mă surprind adesea repetându-i cuvintele, sfaturile. De cele mai multe ori implicit-instinctiv, dar am şi situaţii în care mă întreb conştient „ce-ar zice Domnul Profesor de chestia asta?”
N-am făcut o colecţie de sfaturi pe care le-am preluat, pe care, la rândul meu, am încercat să le transfer studenţilor şi colaboratorilor, dar am un număr de „precepte” care de mare ajutor mi-au fost în varii ocazii. Consemnez fără ordine şi fără ghilimele, pentru că am modificat-adaptat unele dintre spusele Profesorului. Şi pentru că toate sunt de-acum „bunuri publice”.
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
