Romulus Constantinescu (1935-2007) - Obârşii "terestre"

Romulus Stelian Constantinescu a fost - conform unui "CV personal" autopersiflant - "într-o existenţă anterioară, un <<omuleţ verde>> sătul de înălţimi care a fost aterizat, din seninul cerului, pe hornul unei case de epocă din inima Călăraşilor, la 31 mai, în anul de la Hristos 1935", în familia unui "judecător aspru" din oraşul ialomiţean, pentru care spiritul disciplinei necondiţionate era lege, destinul pământesc al copilului fiind întunecat încă din pruncie, la numai trei ani, prin moartea mamei care îi dăduse viaţă, pentru ca, apoi, să se bucure numai de ocrotirea unei bunici prea ocupate cu obişnuiţii clienţi ai crâşmei sale, spre a mai putea fi interesată îndeaproape de soarta lui.

La şcoala primară din centrul urbei, avea să descifreze, împreună cu alţi copii, primele buchii, dar şi să deprindă singur meşteşugul mâzgălelilor cu cărbuni din lemn ars, pe pereţii casei şi chiar ai şcolii, atât de inspirate, că nici bunica, nici învăţătorii n-au apelat vreodată la "nuiaua clasică" pentru a-i curma pofta de a mai desena, ci l-au sfătuit să-şi regăsească locul de manifestare a talentului său pe filele unui bloc de hârtie, cumpărându-i tot soiul de creioane colorate de "bucuria ascuţirii" cărora nu se va despărţi o viaţă întreagă... Destinul îi poartă paşii, împreună cu tatăl său, spre o lume prinsă în "iureşul înnoirilor din ţară", mai întâi la Găeşti, unde va creşte ca "pasionat iubitor de cultură, sub aripa ocrotitoare a unui om extraordinar, profesorul şi poetul Aurel Iordache, care nu obosea niciodată să caute şi să adopte tinere talente".

Ulterior, se va stabili în capitala regională de pe Argeş, Piteşti, continuându-şi studiile în Şcoala medie tehnică de comerţ, la insistenţa tatălui care dorea ca fiul său să îmbrăţişeze o meserie de perspectivă, cea de contabil, pentru ca, după absolvirea acesteia în 1954, sub irezistibila seducţie a pasiunii pentru artă, să participe, la cursurile Şcolii populare de arte din Piteşti, unde îşi va şlefui, sub îndrumarea unor entuziaşti profesori, talentul său de desenator, orientându-se spre o profesie nu atât de bănoasă, dar prin care spera să-şi asigure un trai decent, întrucât o anume fragilitate fizică nu-i permitea să opteze pentru o profesie mai bine retribuită, implicând, însă, un efort considerabil.

Şansa de a fi încadrat ca pictor decorator la Centrul regional de librării din Piteşti va fi acceptată cu emoţie nedisimulată, imaginându-şi că noul său loc de muncă poate deveni o punte de lansare în lumea selectă a artelor plastice într-un oraş a cărui populaţie creştea ameţitor an de an, prin deschiderea unor şantiere de largă perspectivă economică, întrucât "muncipiul" era propulsat spre culmile industrializării din iniţiativa secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu, conducătorul incontestabil al României "pe drumul glorios al construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate"...

În acest "elan constructiv generalizat", Romulus Constantinescu îşi făcea cu o perseverenţă remarcabilă datoria la serviciu, dar se simţea tot mai intens atras de simezele expoziţiilor organizate de către Şcoala Populară de Artă din Piteşti, unde expunea constant grafică şi compoziţii proprii inspirate din "realitatea socială vie", lucrări receptate cu vădit interes de specialişti, dar şi de "publicul consumator de artă".

Grafician de excepţie

Ca redactor al monumentalului volum "Argeş. Cartea eroilor", apărut, la Piteşti, în 1984, am simţit deseori, în timpul tipăririi sale, alături de distinsul coordonator al Comitetului Judeţean Argeş pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, prof. dr. Petre Popa, iniţiatorul acestei opere fascinante din patrimoniul publicistic naţional, fierbinţeala insuportabilă a zincurilor unor corecturi pe care le dădeam uneori până spre miezul nopţii, dar şi truda excepţională a meşterilor, care doreau să-şi dovedească măiestria profesională în realizarea unui tom de excepţie în cariera lor tipografică. De fiecare dată, când trecea, pe atunci, pragul Oficiului Judeţean Argeş pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Romulus Constantinescu mă întreba dacă-mi poate fi de folos la corectură, întrucât tipografia era, pentru el, "a doua casă"...

Îi răspundeam invariabil, spre satisfacţia sa, că singurul lucru cu care suntem absolut de acord ca fiind impecabil este chenarul, desenul inspirat care încadrează textul paginilor "Cărţii eroilor". Era vizibil satisfăcut şi continua să se ofere să fie de ajutor la corectură, poate pentru a auzi iarăşi din partea mea confirmarea remarcabilei sale contribuţii la  tehnoredactarea volumului. De aceea, m-a impresionat profund şi n-am putut uita gestul neobişnuit de a-mi aduce direct de la tipografie revista "Argeş" şi de a-mi citi apăsat, privindu-mă, din când în când, cum reacţionez, articolul redactorului şef al revistei, Sergiu Nicolaescu, intitulat "O carte despre eroismul anonim" - gest firesc, în ton cu comportamentul unui om civilizat, într-o lume dominată, pe atunci, de grosolănia unor parveniţi...

Parcă-l aud reluând, cu vocea-i uşor stinsă de emoţie, textul: "Volum excepţional, cu valoare de unicat în peisajul nostru editorial... Realizare de excepţie a colectivului condus de directorul întreprinderii, Constantin Siman, cartea însumează pasiunea şi competenţa celor care, mai multe luni, au rupt din timpul lor liber pentru a o aduce sub ochii cititorilor şi al căror nume îl înscriem cu bucurie în această pagină: Petre Popa, Grigore Constantinescu (redactor de carte), Silvestru Voinescu." Printre "numele înscrise cu bucurie" de autor era, desigur, şi cel al tehnoredactorului grafician Romulus Constantinescu...

"Citatomanie" motivată

Trăind cu intensitatea omului pasionat de lectură în mediul cărturăresc de la revista "Argeş", a cărei grafică reprezenta principala sa responsabilitate, Romulus Constantinescu nu concepea să-şi impună "subiectul" schiţelor, ci le realiza subordonându-le ideatic textelor publicate în revistă, conferindu-le semnificaţii care, deseori, păreau mai inteligibile pentru cititor decât ideile unor autori, ce se doreau, pentru a încerca să epateze, cât mai absconse... Literatura devenise, pentru grafician, o preocupare constantă. Era obsedat de lirica unor consacraţi care publicau în revistă, dar părea revoltat de cei care, deşi n-aveau talent, perseverau în a-şi face public un chinuit demers liric...

Îmi citea unele absurdităţi literare, fără să indice autorul şi încheia, de fiecare dată, cu un celebru aforism al lui Caragiale, pe care, auzindu-l mereu, îl învăţasem pe dinafară: "Pentru un român care ştie a citi cel mai greu lucru e să nu scrie." ... De aceea, spre insatisfacţia sa, cum începea fraza, i-o continuam cu oarece maliţiozitate, ca să-l determin să treacă peste o "analiză" subiectivă lipsită de interes... Manifesta un vădit efort de a-şi "colora" verbiajul cu neologisme, dar, mai ales, cu citate ale unor personalităţi din domenii diverse... Era efectiv sedus de plasticitatea lor, încât îţi oferea pe tavă, documentându-se desigur, maxime pe care le considera indispensabile în a conferi o anume "coloratură" stilistică textelor...

Pe când scriam o sinteză dificilă, fără "surse documentare" suficiente, despre "Civilizaţia pietrei în arealul etnocultural Argeş-Muscel", în condiţii deloc favorabile, pe colţul unei pianine din "dotarea" Centrului Creaţiei Populare Argeş, neavând birou ca alţi "angajaţi de bază", impresionat, probabil, de "condiţiile" oferite la serviciu, din dorinţa de a-mi da o mână de ajutor în redactarea textului, Romică mi-a adus, pe o coală îndoită într-un plic vechi, câteva "muşatisme" în care ideea de "piatră" era prezentă… "- Trebuie să le folosiţi în text, mi-a zis, fiindcă sunt extraordinare!... Le-am selectat din volumul lui Tudor Muşatescu, <<Fiecare cu părerea lui>>... Apoi, mi le-a citit pe fiecare în parte, urmărindu-mi reacţia: Abis - oftatul stâncilor, Ametist - piatră cu sânge albastru, Balast - piatră luată în balon, Basorelief - bas ieşit în relief, Beton - unul armat pentru existenţă, Căsătorie - piatra fundamentală a divorţului, Daltă - pensula sculptorului, Marmura - piatră cu piele de femeie, Mozaic - pietre care se înţeleg perfect între ele, Nisip - stânci naufragiate... I-am mulţumit, nu atât pentru efortul său de a selecta muşatismele, cât, mai ales, pentru că a intuit ca puţini alţii dificultatea redactării unei asemenea lucrări de amploare...

În slujba cetăţii

Romulus Constantinescu s-a implicat, la solicitarea proiectanţilor, în realizarea unor opere fundamentale de for public, considerându-se moralmente îndatorat de a-şi pune bogata sa imaginaţie în slujba comunităţii în care se manifesta pe tărâm artistic. Astfel, printre altele, el va schiţa impresionantul ansamblu monumental memorial consacrat "Rezistenţei armate anticomuniste din România" şi "Experimentului/Fenomenului Piteşti", proiectat, în octombrie 1997, de către un colectiv de foşti deţinuţi politici şi de specialişti sub coordonarea arhitectului Anton Staicu şi a artistului plastic Vasile Rizeanu. Ansamblul este amplasat lângă terifianta Închisoare Piteşti, în care au fost anchetaţi bestial luptătorii pentru libertate din Munţii Făgăraş şi unde a fost practicat, de către torţionarii securişti din solda regimului comunist, "Experimentul" sau "Fenomenul Piteşti" de reeducare prin tortură a deţinuţilor politici, considerat de scriitorul disident sovietic Alexandr Soljeniţîn [1918-2008] - autorul monumentalei radiografii a sistemului concentraţionar sovietic "Arhipelagul Gulag" - ca reprezentând "cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane". 

"Molipsit" de poezie

După cum se va confesa mai târziu: "Molipsindu-mă de poezie - boala incurabilă a tinereţii, de care suferea şi sora mea", Romulus Constantinescu, devenit cunoscut în presa regională, exclusiv prin grafică, va colabora tot mai frecvent cu versuri în publicaţiile care acordau spaţiu, în suplimentele lor culturale, aspiranţilor la gloria iluzorie a consacrării literare. În postura de colaborator literar, este prezent în paginile periodicelor: "Argeş", "Cerc", "Cronica", "Oltul", "Orizontul", "Secera şi ciocanul", dar şi în "Neue Litteratur" - publicaţie de limbă germană. Şi în scrierile literare proprii, opera frecvent cu citate invocate pro domo, atunci când intenţiona să-şi argumenteze preferinţele. Era, oricând şi oriunde, un eminescofil împătimit, dispus să recite minute în şir din marele geniu al poeziei naţionale, "Luceafărul" fiind poemul care îi oferea satisfacţia de a fi aplaudat frenetic, la finalul celor 90 de strofe, de către asistenţă… 

Reputatul actor piteştean Ion Focşa îi aprecia enorm "această împătimire de Eminescu", dovedindu-i o afecţiune rar întâlnită, ce îmbrăca forme dintre cele mai neobişnuite pentru un artist dramatic a cărui stare materială nu-l dădea afară din casă; observând, la un vernisaj, cât de modestă îi era ţinuta vestimentară, i-a oferit cadou, de ziua lui, graficianului poet recitator, propriul său costum de haine pe care acesta i-l remarcase, adăugând în glumă că s-ar potrivi, pentru el, "ca o mănuşă"... I-a cumpărat şi o bască, fiindcă îi ştia preferinţa lui Romică pentru acest "accesoriu" nelipsit, care îi dădea un aer de boem afişat nonşalant pe străzile urbei argeşene... Curios să afle "dacă a mai comis alte opere nemuritoare", marele actor, bonom din fire, el însuşi un "as al condeiului", întâlnindu-l, îl şicana constant cu amicalul: "- În ce ape tulburi se mai scaldă donatorul de sânge la spitalul cuvintelor?", privându-l pe grafician de posibilitatea de a-i mai rosti maxima sa preferată preluată din "Elanul insulei" al lui Lucian Blaga: "Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor"...

Un scriitor consacrat în mediul cultural al Piteştiului şi nu numai, romancierul Marin Ioniţă, întregea "portretul literar" al graficianului Romulus Constantinescu, motivator pentru opţiunile acestuia: "Talent nativ, s-a cultivat singur, cum a putut. Şi a reuşit. Dar locul lui era mai degrabă în literatură. Dacă lucrările lui de grafică erau mai mult reproduceri după modele, poezia era una de meditaţie, filozofică chiar. "Boală" în familie, dacă ne gândim că sora lui este o poetă cu multe cărţi publicate şi apreciate în Germania, unde trăieşte, iar fiica sa, Ina, profesoară de Teologie, este şi ea cutreierată de muze. Din păcate, nu avea timp pentru literatură. Comenzi peste comenzi de grafică. Nimeni nu-i cerea, nimeni nu-i plătea când ajungea să publice poezii. Şi aşa a trecut el prin viaţă, mai luptându-se şi cu o boală necruţătoare încă din vremea primei tinereţi, care l-a şi răpus înainte de a începe să guste din fructele senectuţii... Poet de o rară sensibilitate, dar modest şi sfios, nu a reuşit să-şi promoveze poemele, să le adune în volume. Însă ele au făcut deliciul unor lecturi în cercul de prieteni. Romică era prieten cu toată lumea. Poate că a fost singurul artist fără duşmani." Creaţia lui literară va fi analizată in extenso, sper, într-un eseu consacrat literaturii contemporane argeşene...

Chemat de destin să picteze îngeri...

Deşi era conştient de consecinţele nefaste ale tutunului, se învăluia în fumul ţigărilor aprinse deseori una de la alta, ridiculizându-se vinovat că doar aşa e "cu capu-n nori ca poeţii", Romulus Constantinescu scurta, cu o condamnabilă nepăsare, existenţa terestră a "omuleţului verde" adus de o barză pe coşul casei unui magistrat din Călăraşi... Grijile lumeşti încep să îi doboare bruma de speranţe în viaţă. Soţia sa, Anchidina, care îşi trăise propria existenţă din afara casei, printre desenele şi picturile unor celebrităţi ale artei plastice naţionale, în Galeria de Artă a Muzeului judeţean Argeş, se îmbolnăveşte grav şi, nu după mult timp, se stinge din viaţă, lăsându-l pe Romică - veşnicul visător - doar în grija celor două fiice ale lor. Aripile ocrotitoare ale soţiei se ridicaseră de pe destinul său în sferele celeste, iar el, tulburat tot mai insistent de crizele unui astm bronşic ucigaş, se refugiase în tăcere, uitat de cei pe care îi credea cu adevărat prieteni...

La 29 septembrie 2007, "după o suferinţă care a fost şi foarte lungă, şi foarte grea, Romulus Constantinescu a trecut dincolo liniştit şi cu seninătate. Dacă este adevărat - precum se întreba prozatorul Marin Ioniţă, unul dintre cei care l-au preţuit realmente pe artistul poet - că fiecare dintre noi va fi pedepsit pe acolo pentru păcatele lui de aici, Romică nu are de ce să se teamă. El a pătimit într-o viaţă de om cât ar putea să spele păcatele moşilor şi strămoşilor săi până la a noua spiţă. Şi fără îndoială că Prea-Bunul îl va lăsa liber să picteze îngeri pe bolta celui de-al nouălea cer."

Pe ultimul său drum pământean spre "al nouălea cer", Romulus Constantinescu va fi condus, din păcate, de puţinii prieteni adevăraţi dintre cei care se bucuraseră cândva de intimitatea prezenţei acestui om deosebit de sincer şi de inteligent... "Când am mers la înmormântare - mărturisea cu regret Jean Dumitraşcu, directorul Filarmonicii Piteşti - am avut un mic şoc. Erau numai femei îndoliate în jur. Singurii bărbaţi: eu, maestrul Lucici, dirijorul Tiberiu Oprea, colegul Stelian Neacşu. Am luat de sicriu şi l-am coborât la maşina ultimului drum. La biserică, la fel... La cimitir, alt şoc: îşi pregătise crucea şi, în loc de  portrete, al său şi al soţiei, realizase două contururi de umbră. Căci ce este omul pe acest pământ?!"... Cu fiecare ultimă despărţire, confirmăm noi înşine, din păcate, veridicitatea aserţiunii scriitorului Alexandru Vlahuţă: "Uitarea este un început de ruină în sufletul unui neam"... De ce, oare, continuăm să ne ruinăm şi astfel, cu o inconştienţă condamnabilă, sufletele?!... 

Opera de-o viaţă

Retrospectiva de artă "Romulus Constantinescu" vernisată în seara zilei de 8 octombrie 2008, la Biblioteca Judeţeană "Dinicu Golescu", a constituit, la un an de la dispariţia astrală a artistului  plastic, un corolar al creaţiei sale, la care au rostit alocuţiuni încărcate de afecţiune despre omul şi talentatul grafician piteştean remarcabili oameni de cultură din oraş: prozatorul Marin Ioniţă, poeta Denisa Popescu, actorul Ion Focşa, sociologul Mihai Sachelarie şi pictorul Augustin Lucici. Celebru în lumea scriitoricească, prozatorul Marin Ioniţă, supus procesului formării sau deformării ideologice de inspiraţie sovietică la celebra Şcoală de literatură "Mihai Eminescu", evocată în stilul său inconfundabil în volumul "Kiseleff 10. Fabrica de scriitori", dar care confirma, printr-un talent nativ risipit cu har în romanele sale, aserţiunea lui Mihail Sadoveanu că "scriitorul există sau nu există; el nu poate fi fabricat", rememora succint, într-o pagină antologică, momentul excepţional comemorativ al cărui "personaj principal" era Romulus Constantinescu, dar  şi creaţia sa: "Artist plastic. Grafician. Când angajat, când liber profesionist. Un fel de boem pe cont propriu. El nu refuza nici un fel de comandă, dar făcea totul cum îi plăcea lui să facă. Toate tipăriturile din judeţ sau din regiune - ziare, broşuri, cărţi, afişe - de el erau ilustrate. Stema judeţului, stemele mai multor oraşe de el erau desenate. Chipuri de voievozi, de eroi, de scriitori, de alţi oameni de cultură. O călugăriţă, un cerşetor, culeşi de pe stradă. Oameni politici, mai târziu şi oameni de afaceri, care îi pozau sau erau reproduşi din fotografii. Tablouri votive. Portrete. Monumente istorice şi de arhitectură. Dar şi compoziţii. Mai ales cai. Îi plăceau mult caii. Am acasă o sanie cu cai negri în galop sub clar de lună. Cu ocazia unei lansări de carte, cu coperta lui, fiind şi o zi aniversară, mi-a făcut, la Centrul Cultural, un portret pe un carton de aproape doi metri expus în sala în care se petrecea evenimentul. Nu m-a costat decât o ţigară şi o cafea. Nu era în măsură să-şi valorifice creaţia. Refuza răsplata de la prieteni. Iar instituţiile îl plăteau puţin şi cu ţârâita. Muncea enorm ca să-şi asigure pâinea cea de toate zilele. Nu a avut niciodată prisos, a trăit modest, dar nu în lipsuri. A fost singurul artist plastic din câţi am cunoscut eu care a trăit numai din vârful condeiului sau al pensulei."

Distinsul prozator realiza astfel, prin această inspirată sinteză, definirea complexă a unui caracter şi unei opere artistice atât de diverse, refuzând un atât de uzitat şi uzat "Curriculum Vitae" care, cu cât e mai arborescent, cu atât pare unora mai justificativ pentru plasarea într-un top valoric a artiştilor plastici, indiferent de calitatea intrinsecă a creaţiei lor...

Bibliografie selectivă: Jean Dumitraşcu - "Remember: Romulus Constantinescu", în "Obiectiv argeşean", 2 august 2011; Marin Ioniţă - "Romulus Constantinescu în expoziţia retrospectivă de artă plastică", "Curierul zilei", 11 octombrie 2008; Marin Ioniţă - "Roata lumii. Romică se duse să picteze îngeri", Centrul Cultural Piteşti; Sergiu Nicolaescu - "O carte despre eroismul anonim", "Argeş", an XX (1985), nr. 8; Denisa Popescu - "Remember: A fost odată Romulus Constantinescu...", Centrul Cultural Piteşti. 

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!