Nicolae Grant (1868-1950)
Stabilit temporar în Câmpulungul Muscelului, pe str. Lascăr Catargiu, 40, unde şi-a cumpărat, de la P. Pencovici, în anul 1909, o vilă somptuoasă construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-un autentic stil neoromânesc, pictorul Nicolae Grant a fost asimilat de către localnici ca fiind un muscelean de-al lor, deşi, la rându-i, va vinde monumentalul imobil Băncii Naţionale, în 1934, pentru ca acesta să devină casă de odihnă destinată funcţionarilor importantei instituţii financiare a statului român.
Ascendenţe familiale
În 1837, tatăl său, scoţianul Effingham Grant [1820-1892], se angajează, ca secretar, la Consulatul britanic din Valahia coordonat de sir Robert Gilmour Colquhoun, devenind diplomat, iar, prin căsătoria din 1850, cu Zoe Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei, nepoata lui Dinicu Golescu, ajunge proprietar al Palatului Belvedere din Bucureşti şi al moşiei aferente acestuia. Interesat în afaceri, el înfiinţează, în 1863, "Fonderia E. Grant et comp. Belvedere", prima turnătorie din Bucureşti, şi, peste un an, "Manufactura de tutun Belvedere", cel dintâi atelier de prelucrare a tutunului din ţară. Effingham Grant se ocupă şi de creşterea intensivă a orhideelor pe un spaţiu liber care va deveni în timp Strada orhideelor.
Sora lui Effingham, Mary Grant, se va stabili în Valahia în 1838, căsătorindu-se, în 1847, cu C.A. Rosetti [1816-1885], om politic şi publicist român; devenită Maria Rosetti, ea va inspira, ca un splendid model, pe pictorul Constantin Rosenthal, în realizarea tabloului acestuia, "România revoluţionară". În familia omului de afaceri şi filantropului bucureştean, se vor naşte: Robert - care participă activ la construcţia Podului Grant, "botezat" astfel în memoria tatălui său şi Nicolae - viitorul pictor.
Nicolae Grant s-a ivit pe lume la 21 aprilie/9 mai 1868, în Palatul Belvedere din Bucureşti, fiind al unsprezecelea din cei 16 copii al familiei lui Effingham Grant [1820-1892] şi Zoe Racoviţă [1827-1892]. Opţiunea copilului pentru pictură va fi determinată şi de pasiunea pentru antichităţi a tatălui său care se implicase, printre alte afaceri, în comerţul cu artă orientală, deschizând, pe Calea Victoriei colţ cu strada Amzei din Bucureşti, un magazin de artefacte aduse din Extremul Orient, care, însă, îl va falimenta financiar. Situaţia materială prosperă anterioară îi permisese să o ajute pe Zinca Golescu şi pe fiii ei aflaţi în exil după înfrângerea Revoluţiei de la 1848, corespondenţa dintre exilaţi şi cei rămaşi în ţară fiind facilitată de agentul consular britanic Effingham Grant.
Formarea ca pictor şi ascensiunea în arta plastică a lui Nicolae Grant sunt relatate in extenso de către fiul său, Georges N. Grant, în monografia "Contribuţie la viaţa şi opera pictorului Nicolae Grant", Bucureşti, 1976, un descendent responsabil care, potrivit opiniei istoricului de artă Petre Oprea, "s-a îngrijit atent de arhivele familiei, moştenind, probabil, de la părinţi respectul pentru lucrul dus până la capăt şi făcut să dăinuie". Instruirea şi educaţia efectuate în Franţa, asigurate material de către familia sa cu posibilităţi financiare remarcabile, îl vor îmbogăţi spiritual, Nicolae Grant fiind înscris la Pensionatul de băieţi din Neuilly, pe care îl frecventează în perioada anilor 1876-1878, pentru ca studiile medii să le urmeze la liceele din: Tours - unde are şansa de a-l cunoaşte pe istoricul şi publicistul Jean-Henri Ubicini, la Montpellier şi Auteuil. Revenit cu familia în ţară în 1883, se înscrie, peste un an, sub imboldul pasiunii declarate pentru pictură, la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, împotriva voinţei tatălui său care ar fi vrut ca el să urmeze "ştiinţele bancare"; în celebra şi selecta instituţie de cultură bucureşteană, este iniţiat în artele plastice de către profesorii săi, marii artişti ai penelului Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Printre colegii de studiu, se simte mai apropiat spiritual de Nicolae Vermont şi Ipolit Strâmbulescu. În anul următor pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de Arte Decorative din "Capitala luminilor", fiind pregătit de către Hector Lemaire pentru exigentul concurs de admitere la Şcoala de Belle-Arte, unde se clasează printre primii 10 suplimentari din cei 410 candidaţi. Face intens "practică" în atelierul celebrului Jean-Léon Gérôme [1824-1904], pictor şi sculptor francez aparţinând academismului, "manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională", pentru ca, apoi, însuşindu-şi asemenea modalităţi picturale de redare a realităţii, să devină elev al Şcolii de Belle-Arte din Paris. Racordat la curentele moderne din arta plastică, Nicolae Grant se declară un pasionat adept al plein-air-ului în ambianţa unică a pădurii Fontainebleau din apropierea capitalei Franţei, unde o natură generoasă oferea pictorilor posibilitatea de a-şi exprima realist-romantic pe pânză, prin intermediul culorilor, sentimente viabile specifice artei.
La vârsta de numai 18 ani, Nicolae Grant va expune pe simezele Salonului artiştilor francezi, "un efect de lampă în sepia, inspirat de şcoala olandeză, pictat în salonul Mariei Rosetti". Sedus de peisajele magnifice descoperite în pădurea Fontainebleau, unde îşi petrece vacanţele anilor 1886-1887, Nicolae Grant va face numeroase crochiuri şi studii în acuarelă şi ulei. Revenit în ţară, la Goleştii Muscelului, continuă să se inspire din natura ambientală a acestor locuri. Este profund marcat de moartea părinţilor săi: Zoe, la 9 noiembrie 1892 şi Effigham, după numai două săptămâni, în 24 noiembrie, tatăl său stingându-se din cauza durerii pierderii soţiei care îi dăruise, în timpul celor 19 ani de căsătorie, 16 urmaşi. În anul 1893, Nicolae Grant va expune la Ateneul Român din Bucureşti, printre alte tablouri, o pânză cu vişine împrăştiate pe o faţă de masă albă, pictură pentru care a fost felicitat de Nicolae Grigorescu, expozantul dăruind-o marelui pictor în semn de gratitudine pentru aprecierea favorabilă a acestuia.
Reîntors în Franţa, în 1893, vizitează în Bretania, Coastele Nordului şi Finisterul, Val-André, insula Bréhat şi Pont-Aven, împreună cu Theodor Pallady, unde, furat de ineditul peisajului, va parcurge pe bicicletă, cu şevaletul şi pensula în tolbă, această superbă zonă, influenţa impresionismului en vogue relevându-se în tablourile pictate de artist. Nu întâmplător, aşadar, Nicolae Grant va rămâne spiritualiceşte indisolubil ataşat Franţei, "patria de şlefuire plastică", în care, timp de aproape două decenii, s-a dăruit cu devotament picturii, perioada artistică poate cea mai productivă din activitatea sa. Revenind în patria natală, în 1896, este preocupat de pregătirea expoziţiei personale programate la Ateneul Român în 1898. Expoziţia a avut un succes extraordinar, pictorul Nicolae Grant fiind elogiat de participanţi, printre care se va afla şi viitoarea logodnică, Alexandrina Bengescu [1873-1933], fiica scriitorului şi academicianului George Bengescu, cu care se va căsători, în acelaşi an, în Biserica Kretzulescu din Bucureşti. După o călătorie de nuntă în Franţa, unde se stabilesc, pentru o vreme, întrucât în tânăra familie apare, în 1899, un fiu, Georges, Nicolae Grant îşi expune tablourile cu imagini din Fontainebleau şi Bretania, în fiecare an, la Salonul societăţii naţionale de belle-arte şi la Salonul societăţii artiştilor francezi, devenind un cunoscut artist plastic; din dorinţa de a-şi asigura o existenţă decentă, abordează şi arta decorativă, realizând afişe comerciale pentru ciocolata "Meunier" şi pianele "A. Bord". Revenit în ţară în anul 1903, continuă seria participărilor pe simezele Ateneului Român, dar, fiindcă soţia sa, îmbolnăvindu-se de plămâni, a fost nevoită să se trateze în Elveţia sau la Câmpulung-Muscel, timpul afectat picturii este din ce în ce mai limitat, determinându-l să participe doar la expoziţiile organizate anual de către "Tinerimea Română", al cărui membru fondator era, alături de C. Artachino, Kimon Loghi, Ştefan Luchian, G.D. Mirea, Gh. Pătraşcu, Ştefan Popescu, Oscar Spethe, Ipolit Strâmbulescu, Frantz Storck, Nicolae Vermont şi Arthur Verona.
Climatul capitalei judeţului Muscel fiind extrem de favorabil pentru soţie, Nicolae Grant s-a hotărât să cumpere o vilă în oraş şi s-o amenajeze în iarna anului 1909, pentru ca, în primăvara anului 1910, să se mute definitiv în ea. Vila Grant va deveni un spaţiu de creaţie şi recreaţie pentru familia pictorului timp de un sfert de secol; în anul 1935, este silit să o vândă Băncii Naţionale a României, din cauza ipotecilor care grevau asupra ei, imobilul fiind transformat în casă de odihnă pentru salariaţii instituţiei financiare şi, ulterior, în preventoriu TBC. Din banii de zestre ai soţiei, Nicolae Grant cumpără, la Văleni-Podgoria din apropierea Goleştiului, o vie de circa 8 ha, construind, în mijlocul acesteia, o casă de vacanţă. În timpul Primului Război Mondial [1916-1919], se stabileşte în capitală, unde pictează portretele unor personalităţi din înalta societate bucureşteană, ori realizează decoruri interioare în saloanele protipendadei vremii. Revenind la Câmpulung, după terminarea războiului, îşi regăseşte vila devastată de către ocupanţii germani, care i-au luat întreaga colecţie de arme orientale vechi şi tablourile pictate de el în Franţa. Pe itinerariile sale de inspiraţie şi creaţie plastică se înscriu localităţie: Răşinari [1921], Bran [1927], Balcic [1929], Izvoru-Argeş [1935] - unde este oaspetele verişoarei sale, Elena Perticari-Davila, Horezu [1937], Novaci [1938], Oeşti [1939-1940], Tutana [1944].
Pe plan matrimonial, după moartea Alexandrinei, la 23 martie 1933, o intelectuală rafinată pasionată de artele plastice, Nicolae Grant îşi va regăsi parţial liniştea sufletească numai după recăsătorirea, la 10 decembrie 1937, cu franţuzoaica Charlotte Rouby, o prietenă de familie. Stabilit în Bucureşti în toamna anului 1935, în zona Parcului Domeniilor, contractează o insidioasă afecţiune pulmonară în timpul bombardamentelor din 4 aprilie 1944 şi se stinge din viaţă la 10 mai 1950, în vârstă de 83 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul "Sfânta Vineri" din capitală.
Semnificative aprecieri critice
Inspirat de natura ambientală, sedus de frumuseţea şi diversitatea ornamentică a portului popular tradiţional, Nicolae Grant a imortalizat în desene, acuarele şi picturi, scene de viaţă din Câmpulung şi din împrejurimi, redând pitorescul oamenilor şi locurilor din Muscel: "Torcând pe Gruiu", ulei [1935]; "Spălătorese la Râul Târgului", ulei [1935] - tablouri aflate în colecţia Muzeului Municipal Câmpulung-Muscel, "Cioban din Muscel", desen [1920]; "Ţărancă cu surtuc torcând", desen [1920], "Ţărancă intrând în Biserica Şubeşti", acuarelă [1918], "Dascăl slujind în Biserica Şubeşti", acuarelă [1918], "Olarul din Câmpulung-Muscel", acuarelă [1912], "Torcând în faţa bisericii" [1912] şi altele. Portretele de familie: "Charlotte N. Grant", desen în trei creioane [1925], "Alexandrina N. Grant", desen în trei creioane [1903], "Alexandrina N. Grant în costum oriental", acuarelă [1912], "Georges N. Grant la 5 ani", ulei [1904] se înscriu pe aceleaşi coordonate conceptuale, imaginea de "document artistic" fiind evidentă, prin reproducerea detaliată a unor elemente vestimentare de epocă.
Picturile unor interioare evocă, în special, atmosfera familială: "Colţul bunicii", acuarelă [1941], "Interior cu efect de lampă", acuarelă [1942], "Divanul albastru", ulei [1946]. Peisajele inspirate din peregrinările sale prin ţară şi în Franţa cu nelipsitul şevalet "de călătorie": "Tinda Mănăstirii Polovragi", acuarelă [1938], "Bucătărie la ţară", acuarelă [1943], "Plopii de lângă pod, la Răşinari", acuarelă [1921], "Iazul morii de la Oeşti", ulei [1943], "Casă veche din Răşinari", acuarelă [1951], "Poartă veche din Răşinari", acuarelă [1921], "Conacul Goleştilor din Goleşti", acuarelă [1890], "Conacul Belvedere din Bucureşti în 1884", ulei, "Interiorul casei pictorului Jean Steriade", acuarelă [1918], "Podul din Cambrolles", acuarelă [1908], "Tinerele cumetre bretone cusând", ulei [1902], "Tânără bretonă sub dune", ulei [1902] vădesc predispoziţii picturale specifice unui mare peisagist interesat de istoria locurilor vizitate, de specificitatea unor secvenţe de viaţă surprinse în mediul lor ambiental.
Opera sa artistică expusă pe simezele unor expoziţii de importanţă naţională ori internaţională a fost interpretată cu un partizanat manifestat constant de către critica de artă. Complet defavorabil picturilor lui Nicolae Grant, un articol apărut în "Izbânda" din martie 1919, sub semnătura "Em. C.", în care autorul compara "interiorurile d-sale meticuloase ca adevărate procese verbale, adevărate inventarii, linia contururilor urmărind, tremurătoare şi subţirică cum e, o altă imaginară linie fotografică", iar "peisajele ca adevărate cărţi poştale", insinuându-se că pictorul câştigă enorm din vânzarea operelor pentru care îl felicită, "nu însă pe onor publicul cumpărător", a stârnit o reacţie violentă de respingere din partea lui Carol Alex. Davila, care îi reproşează criticului demolator că, deşi acesta nu este "o somitate nediscutabilă", încearcă "să discrediteze un artist iubit de foarte multă lume şi să discrediteze munca lui cinstită".
Despre aceleaşi piese expuse pe simeze, Dan Cerkez observa, din contră, că, pe Nicolae Grant, "Natura îl emoţionează, el o tratează cu libertatea unui vechi prieten care nu face mofturi, interpretând-o în adevăratul ei sens, cu caracterul ei, cu nenumăratele ei nuanţe, fiindcă o cunoaşte atât de bine, îşi poate permite să omită cutare amănunt pe care-l ştie inutil, cutare aspect dizgraţios, fiindcă o cunoaşte toată, o simplifică cu artă." Criticul Olimp Grigore Ioan îl percepe pe Nicolae Grant ca fiind "artistul cel mai conştiincios, cel mai tenace şi, de asemenea, cel mai sincer cu sine însuşi", iar "interioarele sale de cea mai strălucitoare bogăţie, nu rămân simple documente; ele trăiesc într-o atmosferă care, cu tot caracterul său de strictă intimitate, palpită cu o intensitate de căldură vibrantă". Un eseist apropiat artistului plastic, Victor Bilciurescu, semnând sub iniţialele "V.B.", consideră că interioarele pictorului redau "o caldă atmosferă pur românească şi aceeaşi minunată îmbiere de tonuri, de umbre şi lumini, care incontestabil alcătuiesc laolaltă o adevărată comoară de artă în acest gen".
Ataşat spiritualiceşte principiilor Societăţii "Tinerimea artistică", printre fondatorii căreia se înscrie cu majuscule, Nicolae Grant va fi martorul trist al dispariţiei acesteia în anul 1947, întrucât nu era în consonanţă ideologică cu "idealurile" proletariatului dominate de un fals egalitarism comunist. Menţinându-se, prin creaţia sa artistică, în coordonatele unui autohtonism devenit, în faza incipientă a comunismului, desuet, pictorul va continua să se inspire din pitorescul port popular, din preocupările tradiţionale de viaţă ale neamului, din creaţiile sale arhitecturale, acordând o atenţie specială bisericilor şi troiţelor, dar şi unor monumente de sorginte medievală martore ale unui spaţiu de cultură şi civilizaţie românească. Preferinţa sa pentru interioarele boiereşti era evident în contradicţie cu temele de actualitate vizând "efortul" oamenilor muncii pe şantierele patriei pentru edificarea unei lumi noi...
Nicolae Grant devenise, prin pictura sa, în contemporaneitate, un reper al deceniilor de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, "parfumul evocator" al acestora regăsindu-se în tematica abordată prioritar a operelor sale plastice. Relevând în esenţă contribuţia pictorului muscelean la opera de îmbogăţire a patrimoniului artistic naţional, criticul şi istoricul de artă P.I. Georgescu-Rachitiveanu observa, încă din anul 1927, cu evidentă obiectivitate: "Nu putem tăgădui d-lui Grant însuşiri alese, dar menirea sa era poate în pictura în ulei. Are gustul lucrurilor pre-ioase, al armoniilor bogate şi distinse la care se adaogă o rară măestrie în redarea calităţilor fiecărei materii; nu oboseşte însă insistenţa minuţioasă asupra detaliilor... Totul este atât de precis şi strâns de aproape încât nu mai rămâne loc pentru mişcările sufletului."
Cronicari de specialitate relevau, printre altele, că "principala calitate a lui Grant rămâne, indiferent de context, însemnătatea cromatică pe care reuşea să o ofere subiectului abordat. În ceea ce priveşte pictura de interior, Grant recurge la aceeaşi manieră realistă de interpretare a vizualului, bazată în special pe importanţa coloritului, fie el în acuarelă sau ulei; dar ce încântă cel mai mult este pensulaţia vie, ce trezeşte colţurile cele mai prăfuite ale caselor boiereşti şi le îmbracă în boarea unui suflu viu." Octogenarul pictor câmpulungean a rămas în conştiinţa contemporanilor săi prin arta viguroasă cu profunde valenţe documentare, prin ataşamentul pentru plaiurile muscelene cărora le-a dedicat cu talent un autentic imn cromatic al iubirii eterne.
Bibliografie selectivă: Grant N. Georges - "Contribuţie la viaţa şi opera pictorului Nicolae Grant, Bucureşti, 1976"; "Musée National d’Art de Roumanie - Voyage en Bretagne. Artistes français et roumains à la découverte de la culture bretonne", catalog, Bucarest, 2009-2010; Păuleanu Doina - "Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români în Bretania", Bucureşti, 2010; Tudor Octavian - "Pictori români uitaţi", Bucureşti, 2003.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
