Despre Vintilă Horia şi calea fără întoarcere a exilului său - "Şi eu însumi un Waldgänger, un rătăcitor printre pădurile timpului meu..."
Evenimentul editorial care a avut loc marţi seara la Centrul de Cultură şi Arte "George Topîrceanu" i-a fost dedicat, în mare parte, scriitorului şi jurnalistului Vintilă Horia, numit pe drept o "conştiinţă a exilului românesc", care, de-a lungul - parcă - nesfârşitei sale pribegii prin lume, a consemnat în scris vasta experienţă a nefericirii ce l-a marcat întreaga viaţă: aceea de a nu-şi mai putea revedea pământul strămoşesc, patria cea mult iubită. O victimă a istoriei printre alte mii şi mii, veşnic cu gândul la reîntoarcerea sa, la care a visat până în ultima clipă, Vintilă Horia îşi strigă în toate scrierile din această perioadă sfâşierea interioară, zbuciumul şi spleen-ul apăsător care l-au făcut să dea glas cruzimii atât de nimicitoare a exilului în ceea ce priveşte sufletul celui condamnat. Paginile acestei complexe personalităţi sunt, metaforic vorbind, sfinţite cu lacrimi şi suspine adânci generate de o ruptură funestă, incurabilă şi, aşa cum s-a dovedit în final, ireversibilă care a durat mai bine de două decade, căci lui Vintilă Horia nu i s-a mai permis vreodată să revină acasă. Tocmai de aceea, s-a remarcat că scriitorul a fost preocupat întotdeauna de a ilustra cât mai verosimil cu putinţă şi la cele mai înalte culmi "sensul abisal al relaţiei umane, atât cu timpul, cât mai ales cu spaţiul". Putem spune că întâlnirea oamenilor de cultură din urbea noastră cu cei doi autori ai unor extrem de utile antologii, respectiv Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, a fost, indubitabil, benefică şi realmente constructivă, căci tuturor ne prinde bine o cunoaştere mai temeinică a celui care a fost şi a rămas, până la urmă, un reprezentat ilustru al culturii române din atât de indezirabilul exil. Surghiun care se vrea acum ascuns cumva sub preşul prăfuit şi găunos al istoriei şi uitat acolo, căci este departe de a reprezenta pentru cineva un motiv de fatuitate. El rămâne totuşi o realitate, pe cât de controversată, pe atât de apăsătoare pe umerii generaţiilor de peste ani, căci mulţi dintre cei care au avut neşansa de a-i gusta veninul au lăsat mărturii cu slove adânc săpate. "Cum să fac să nu urlu de durere, când mă aflu atât de departe de tot ceea ce mi-a dat viaţă?", este întrebarea retorică pe care şi-o punea la un moment dat sciitorul în "Jurnalul unui ţăran de la Dunăre"...
Oaspeţii veniţi la Curtea de Argeş au adus numeroase volume - reeditări/ediţii critice ale scrierilor lui Vintilă Horia, antologii şi studii aprofundate pe care le-au îngrijit şi publicat - asupra cărora au zăbovit pe rând, cu precizări, explicaţii şi analize ale contextului social, cultural şi mai ales istoric în care au fost redactate. În discuţie s-au înscris acad. Gheorghe Păun, cel care, de altfel, a şi moderat evenimentul editorial, Ştefan Dumitrache şi Cristian Mitrofan. Subiectul întâlnirii a fost explicat de necesitatea triplei recuperări prin biblioteci, cultură şi memorie a interbelicilor, postbelicilor şi diasporei. Dacă Mihaela Albu a venit cu o abordare generală, dar chintesenţială, a lui Vintilă Horia - "omul, exilatul şi scriitorul", lui Dan Anghelescu i-a revenit "gânditorul" Vintilă Horia, iar aici trebuie să amintim de scrisorile din exil adresate bunului său prieten Basarab Nicolescu (ambii fiind preocupaţi de ştiinţe umaniste şi ştiinţe exacte), cu care făcea schimb de idei pe subiecte precum fizica cuantică sau logica nearistotelică. Fireşte, s-a discutat şi despre admiraţia lui Vintilă Horia faţă de filozofia lui Oswald Spengler sau cea a lui Blaga, mai ales în ceea ce priveşte teoriile despre morfologia culturii, fapt ce explică acel suflu spenglerian din unele texte semnate de scriitor, care emană sentimentul spaţial modelator (tradus prin legătura cu peisajul natal). Cele trei volume antologice - serie de autor - prezentate mai îndeamănunt au fost "Tinereţea unui <<fost săgetător>>" (selecţie din publicistica interbelică, predominant din revista lunară de literatură "Meşterul Manole" condusă de Vintilă Horia - 1939-1942), "Jurnalul unui ţăran de la Dunăre" (despre care s-a spus că este rezultatul unei memorii fantastice, conturate într-o limbă română superbă) şi "De lângă Escorial cu Râmnicul în gând..." (cu texte din "Memorii", din "Jurnal", din corespondenţă sau din romane, care vorbesc despre locurile cele mai dragi de care era ataşat scriitorul, precum Râmnicul Sărat, Valea Râmnicului, satele Poiana Mărului şi Necule, Dărâmaţi ori Bălţaţi, cu rememorări obsesive care nu dovedesc altceva decât dorul mistuitor de părinţi, de copilărie, de casă, de anii tinereţii şi de ţara natală).
O parte a întâlnirii a fost rezervată şi discuţiei despre revista bianuală "Carmina Balcanica" de dialog interculutral sau, cum a fost prezentată, de spiritualitate Sud-Est Europeană, iniţiată tot de cei doi oameni de cultură, membri ai Filialei Uniunii Scriitorilor din Iaşi. În mare, s-a pus accentul pe numărul din noiembrie 2016, ultimul de altfel, care se lega de Oraşul Regal Curtea de Argeş prin accea că avea ca subiect principal Monarhia României, aspect pe placul mai multor invitaţi din sală ale căror simpatii nu mai sunt un secret. Chiar dacă apare în ţara noastră, adresabilitatea revistei este vastă, vizând cu precădere ţările balcanice, dar fiind un bun suport de studiu şi cunoaştere şi pentru celelalte teritorii. Tocmai de aceea autorii articolelor au avut libertatea de a scrie şi a fi publicaţi în limba maternă, cu dublare în engleză. Concret, publicaţia "doreşte să cuprindă în paginile ei melosul balcanic în tot ceea ce poate acoperi metaforic cultura ţărilor din spaţiul sud-est european" (Mihaela Albu), urmărind să devină cu timpul o oglindă a specificului cultural al fiecărei ţări din Balcani.
În sfârşit, la final de vizită, doritorii au putut achiziţiona din volumele expuse şi au mai stat de vorbă cu autorii antologiilor, care au anunţat că munca lor nu se opreşte aici, având în proiect deja alte lucrări. În orice caz, momentul de la C.C.A. a fost departe de a epuiza subiectul Vintilă Horia, şi nici nu s-a dorit acest lucru (imposibil de altfel în două ceasuri), ci mai degrabă s-a conturat în linii mari un suport de studii viitoare pentru cei interesaţi, ori li s-a împrospătat memoria celor care nu erau străini de cultura exilului românesc. Un astfel de "refresh" este oricum necesar, chiar dacă în memoria colectivă încă se regăsesc reminescenţe ale celor mai groteşti momente din istoria ultimului secol, căci, cum spuneam mai sus, acestea se vor îngropate.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
