Prozatorul Ion Lică-Vulpeşti (10 iunie 1939 - 28 ianuarie 2017)
Deşi oltean prin naştere, din satul Vulpeşti, com. Dobroteasa, jud. Olt, prozatorul Ion Lică-Vulpeşti a devenit argeşean prin adopţie încă din anii tinereţii, prin repartizarea în învăţământ în com. Tigveni, jud. Argeş. A rămas argeşean cu trup şi suflet toată viaţa, prin scrierile sale inspirate din lumea satului, prin frumoasa-i activitate de la catedră, prin căsătorie şi stabilitate, cu acte în regulă, cu domiciliul în Piteşti. L-am cunoscut pe vremea când era inspector şcolar general, la I.Ş.J. Argeş, precum şi în câteva întâlniri culturale, cu cenaclul de la Curtea de Argeş. Era un om aşezat, pozitiv, aproape întotdeauna capabil să te primească cu un cuvânt bun, încurajator. Un om modest, care nu se împăuna cu funcţii nici în profesiunea lui, aceea de profesor, nici printre scriitorii locali.
A văzut lumina zilei la 10 iunie 1939, în micuţul sat de munte, Vulpeşti, de la care şi-a preluat supranumele literar de Lică-Vulpeşti, iar moartea l-a surprins în somn, la vârsta de 78 de ani, în ultimul weekend din ianuarie 2017. A avut o copilărie „de basm în Vulpeşti”, alergând prin lăstărişuri cu vitele, prin pădure după ciuperci şi lemne, prin copaci după cuiburi de păsări, pe câmpuri după iepuri şi vulpi sau la scăldat în râul Olt. Pentru că nu exista şcoală în satul natal, Ion Lică şi-a făcut studiile primare în comuna Dobroteasa, apoi clasa a V-a în Slatina şi clasa a VI-a în Drăgăşani. Clasa a VII-a şi liceul le-a frecventat la Anina, unde tatăl său lucra ca miner în subteran şi primise o locuinţă de la stat. S-a adaptat greu la oraş... „Deşi eram la oraş, eu trăiam permanent cu gândul tot în satul natal. Îmi luasem fluierul şi cântam chiar pe stradă. Le fermecasem pe gazde. Cântam şi cânt şi acum foarte bine”, povestea el într-o întâlnire cu cititorii piteşteni.
După terminarea liceului, a urmat cursurile Institutului de Limbi Străine, apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti. A fost repartizat în învăţământ, în anul 1963, la Şcoala din Tigveni, o localitate legendară a Brătienilor. Tânărul profesor se bucura că localitatea Tigveni este apropiată de com. Cepari, satul natal al lui Nicolae Velea, prozatorului său preferat. Era perioada când Ion Lică-Vulpeşti s-a afirmat ca scriitor. Din Tigveni venea des la Curtea de Argeş, pentru a participa la şedinţele Cenaclului Literar care funcţiona în Casa de Cultură „George Topîrceanu” (director, prof. Mihai Tiţa). La unele dintre şedinţele cenaclului se întâlnea cu colegii săi de condei, Dumitru M. Ion, Ion Popa Argeşeanu, Mihai Golescu etc., creatori cu care, peste ani, profesorul Lică-Vulpeşti va colabora fructuos în presa vremii. De altfel, ziaristul Mihai Golescu povesteşte cu nostalgie în ziarul pe care astăzi îl conduce: „Am trăit alături de Lică multe momente insolite, la Curtea de Argeş, unde mergeam la cenaclul păstorit de prof. Rizescu şi Erhan, făcând sport sărind peste mese, la Tigveni unde fusese profesor şi la Şuici, unde debutasem eu ca profesor şi unde căutam urmele în piatră ale Brătienilor şi în versuri ale lui Topîrceanu” (Mihai Golescu „Aproapele meu prea departe”, Săgetătorul, nr. 1003, 31 ianuarie - 6 februarie 2017, supliment al cotidianului „Argeşul”, p. 5).
Ion Lică-Vulpeşti era un prozator al universului rural. Prozele lui erau pline de semnificaţie, de tâlcuri şi uneori chiar de umor. Aşa cum remarca Theodor Erhan, într-o şedinţă a cenaclului argeşean, „schiţele lui Ion Lică au un întreit caracter: metaforic, folcloric şi psihologic, îmbrăţişând într-o viziune largă, de adâncime, meandrele ascunse ale sufletului omului de la ţară. Conţinutul lor este profund uman, reflectând aspectele esenţiale ale realităţii de la noi. De aici ineditul lor, interesul pe care îl stârnesc, emoţiile pe care le comunică cititorilor. Proza sa, încărcată de poezie, de adevăr, de forţă de sugestie, de colorit specific, încearcă şi reuşeşte să dezvăluie într-o oarecare măsură, acel inefabil, inexprimabil al vieţii noastre lăuntrice de adâncime” (După Tudose Dracu Moldovanul, Cenaclul... La douăzeci de ani de activitate”, p. 68-69). Cu schiţa „Râsul la amiază”, prozatorul Ion Lică-Vulpeşti îşi face debutul literar, în anul 1967, în „Luceafărul”, o revistă care îi încuraja pe creatorii tineri. De altfel, povestirea a fost foarte bine primită de scriitorii Fănuş Neagu şi Nicolae Velea, redactorii revistei amintite, care răspundeau de secţia proză. Schiţa a fost prezentată, mai întâi, în cenaclul de la Curtea de Argeş şi a fost comentată la superlativ de colegii săi. Dr. Ion Micuţ spunea că „autorul are predilecţie pentru probleme de refulare cu aspecte onirice. Lucrarea e cea mai bună din câte a prezentat Lică-Vulpeşti în cenaclu nostru” (Op. cit. p. 65). Încurajat de prof. Ion Rizescu, preşedintele cenaclului argeşean, şi de ceilalţi colegi cenaclişti, Ion Lică-Vulpeşti avea să devină un prozator „fantezist şi ironist”, în genul lui Nicolae Velea şi Fănuş Neagu. Avea un deosebit cult pentru ţăranul român, iar „opera vulpească” putea fi interpretată ca „un adevărat imn închinat ţăranului român” şi dorinţei acestuia de a trăi în libertate. Ca dascăl se distinge prin talent pedagogic, amabilitate şi discreţie. Avea un zâmbet blând şi încurajator faţă de tinerii săi confraţi, discipoli, pe care îi îndemna cu sfaturi utile la perseverenţă.
A publicat schiţe şi povestiri în „România liberă”, „Argeşul”, „Transilvania” etc. Amintim principalele schiţe din anii tinereţii, citite în cenaclul de la Curtea de Argeş, care au fost publicate şi în revistele literare amintite: „Râsul de la amiază” (1968), în care o prezintă pe „Ruxandra, o copilă fără râs, o fiinţă fără copilărie” (Ion Micuţ); „Au descoperit aurul” (1968), o „lucrare în care germinează frumuseţile rurale” (T. Erhan), „Ghicit însângerat” (1969), care ne introduce în „sufletul unei femei nefericite, prin simbolul şarpelui” (Ion Rizescu); „Sfânta de alun” (1969), în care un tată îşi maltratează fetele cu nuiaua de alun; „Somnul de la amiază” (1970), axată pe teme eterne din universul satului; „Lie Tocălie” (1970) o schiţă umoristică etc. Pentru creaţiile sale, prozatorul Ion Lică-Vulpeşti a obţinut Premiul I pe ţară acordat de revista „Luceafărul” şi tot Premiul I oferit de Uniunea Scriitorilor din România pentru tinerii creatori.
Debutul editorial s-a produs în 1981, la Editura „Albatros”, cu volumul în proză „Ziua cu gândurile în hăţuri”, volum foarte bine primit de critica literară. Au urmat apoi volumele: „După amiaza cu caii” (Ed. C.R. 1987); „Dom Petrică şi celelalte” (roman disident, 1991); (Notă: Acest roman a fost depus la editură de două ori, în anii 1983 şi 1985, dar a fost refuzat şi chiar topit deoarece ataca dictatura comunistă privind politica de pauperizare a satelor. A văzut însă lumina tiparului imediat după Revoluţie, alături de alte 12 cărţi dizidente).
Scriitorul Ion Lică-Vulpeşti a lăsat moştenire şi alte volume de proză importante, precum „Prinţul cenuşiu” (2004), „Dintr-o palmă”, „Mireasa cu mână ruptă”, proza umoristică „O poală cu ouă” (2006), mini-romanul „Budulica” şi altele. A fost comentat la radio „Europa Liberă”, prin Monica Lovinescu, în noaptea Revelonului din anul 1981, apoi în anul 1984. O parte din opera acestui scriitor a fost tradusă într-un volum intitulat „Literatura străină”, în anul 1981. Pentru creaţia sa, scriitorul Ion Lică-Vulpeşti a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, fiind chiar membru fondator al filialei din Piteşti (2002). Multe dintre creaţiile sale se regăsesc şi în volumul intitulat „Antologia scriitorilor piteşteni”, editat de Centrul Cultural Piteşti, în anul 2013. Mulţi ani a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Cenaclului Literar „Liviu Rebreanu” din Piteşti (1974-1978). A cochetat chiar şi cu activitatea politică, iar în presa judeţeană a îndeplinit funcţia de redactor-şef al cotidianului „Curierul de Argeş”. De altfel, a publicat numeroase studii, articole, recenzii în revistele „Argeş”, „Luceafărul”, „România literară”, „Curierul de Argeş” şi altele.
Ca profesor a predat în mai multe şcoli generale din Argeş (Tigveni, Merişani, Piteşti), precum şi la Liceele „Mihai Viteazul” şi „Zinca Golescu”, unde a îndeplinit şi funcţia de director adjunct. A fost promovat în funcţii de inspector de specialitate şi chiar de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş. Din păcate, multe dintre creaţiile sale au rămas în manuscris. „Cu Ion Lică-Vulpeşti s-ar putea, dacă nu se va mai ivi o cometă pe cerul prozei de esenţă rurală, să dispară ultimul ţăran devenit scriitor în stilul lui Nicolae Velea ori Marin Preda”, spunea Mihai Golescu în editorialul său din „Săgetătorul” (31 ianuarie 2017). „Am pierdut un prieten, un om moral, care nu ezita să îşi sprijine colegii la necaz şi alături de care puteai să treci marea”, scria şi poetul Virgil Diaconu din Piteşti, în „Săgetătorul” lui Golescu. Omul Ion Lică-Vulpeşti „s-a stins din viaţă în somn”, în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 2017, în locuinţa sa din Piteşti, dar a rămas prozatorul în mintea şi bibliotecile românilor. A fost condus pe ultimul drum, în ziua de 30 ianuarie 2017 şi înhumat cu ceremonial religios la Cimitirul „Sfântul Gheorghe” din Piteşti. Fie-i memoria mereu vie în mintea generaţiilor pe care le-a format, în sufletul tuturor pe care i-a încântat cu proza sa inimitabilă! Fie-i odihna veşnică şi neuitată amintirea!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
