Horia Lovinescu (28 august 1917 - 16 septembrie 1983) - 100 de ani de la naştere
Dramaturgul Horia Lovinescu s-a născut în 28 august 1917, la Fălticeni şi s-a stins din viaţă la 16 septembrie 1983, la Bucureşti. Era fiul cel mare din familia avocatului Octav Lovinescu, fratele cunoscutului critic literar Eugen Lovinescu. Mama sa era ardeleanca Ana Cetăţeanu-Lovinescu, descendentă din familia scriitorului Ion Budai-Deleanu, autorul „Ţiganiadei”. Şi-a făcut studiile la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, oraşul natal, apoi a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti. În anul 1946 şi-a dat doctoratul la Iaşi, cu o teză despre poezia lui Arthur Rimbaud, pentru care va fi premiat de Cercul „Sburătorul”. După doctorat se angajează funcţionar la Institutul de Statistică, apoi la Radiodifuziunea din Bucureşti, iar din anul 1960 este numit director la Teatrul „C.I. Nottara” din Bucureşti, funcţie pe care o deţine peste două decenii, chiar până în anul trecerii sale în lumea Stelelor. Debutează în literatură în revista „Viaţa românească”, în anul 1953, cu drama „Lumina de la Ulmi”, piesă pusă în scenă în acelaşi an, la Teatrul Municipal din Bucureşti. Se impune în literatură nu numai ca dramaturg, ci şi ca scenarist şi traducător. Scrie piesă după piesă, scenarii radiofonice şi de film, realizează traduceri din dramaturgia străină. Pentru piesa „Citadela sfărâmată”, o melodramă socială şi psihologică, publicată în anul 1954, i s-a decernat Premiul de Stat, o înaltă distincţie a vremii. Continuă cu „Surorile Boga” (1959), un fel de replică optimistă la „Trei surori” de Cehov. Opţiunea pentru acţiunile puse în serviciul oamenilor şi cultul valorilor morale se vede şi în piesa „Febre” (1962), unde un medic nu izbuteşte, lucrând în deltă, să-şi salveze soţia infidelă. Din cele şase piese într-un act (Oaspeţii din faptul serii, 1955; Elena, 1956; O întâmplare, 1958; Şi pe strada noastră..., 1959; Revederea, 1962; Adolescentul, 1965) interesează în special piesa „O întâmplare”, unde un estropiat (cocoşat) îşi trădează fratele din rezistenţă spre a-i lua iubita, căutând o compensaţie a monstruozităţii fizice. O direcţie a teatrului lui Horia Lovinescu are atingeri cu expresionismul şi absurdul, începând cu „Hanul de la răscruce” (1957), parabolă despre solidaritatea umană.
În „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” (1968) se demonstrează că viaţa este un amestec de inocenţă şi revoltă. Asistăm la o apocalipsă tragi-comică; după un dezastru atomic, planeta se regăseşte ca la biblicele ei începuturi. Adam nu mai este cel biblic, ci un tată bătrân detractat, libidinos şi jalnic, un măscărici abject. Abel, fiul cel bun, idealistul fericit, care a rezistat tuturor cataclismelor, găseşte puterea de a-şi imagina paradisul. Cain, fiul cel rău, întors de pe fronturile africane, unde s-a bătut ca mercenar, are în spaima lui de moarte şi în plictiseala ce-l macină, numai viziuni infernale. Eva lipseşte; prima femeie din lume a murit. În locul ei, Ana, iubită de Abel, dar posedată de Cain, Ana asigură continuitatea. În deşertul de cenuşă, după ce tatăl se spânzură, după ce Abel piere împuşcat de Cain, după ce Cain însuşi pleacă, rămâne Ana cu burta la gură: „Doamne, cine se zbate în pântecele meu?” Ultima replică a acestei apocalipse bufone ar putea fi şi cea dintâi a unei piese despre renaşterea omului.
„Şi eu am fost în Arcadia” (1971) e o parabolă pe tema căutării eternului feminin care, după expresia lui Goethe, ne înalţă… Succesul acestei piese l-a înălţat şi pe autorul ei cu încă o treaptă, fiind distins cu premii atât din partea Uniunii Scriitorilor, cât şi din partea Academiei Române. De altfel, Horia Lovinescu a fost ales de mai multe ori în conducerea U.S. iar în ultimii ani ai vieţii îndeplinea şi funcţia de vicepreşedinte al secţiei Pen-clubului român. „Paradisul”(1974) este o altă parabolă despre lumea absurdă, dezumanizată, a sistemelor totalitare ale „marilor pontifi”. „Omul care şi-a pierdut omenia” (1957) şi „Moartea unui artist” (1965) sunt două piese inspirate din mitul Meşterului Manole. În prima, Manole constructorul Turnului Lunii, fascinat de propria-i creaţie, s-a alienat de semeni, iar în cea de-a doua, Manole îşi sacrifică fiinţa eliberându-se totuşi de angoasa morţii, prin încorporarea ei într-un grup statuar terifiant: „Acum, frica asta nu mai e în mine, ci acolo, pe soclu, deşucheată şi neruşinată”. Prin Manole Crudu, personajul principal din „Moartea unui artist”, dramaturgul a dorit să reprezinte drama omului ajuns într-o situaţie limită a existenţei sale. Artist, dar şi cetăţean, tată, dar şi bărbat îndrăgostit, bătrân apăsat de glorie, dar şi de singurătate, Manole trebuie să înfrunte, ca orice muritor, sfârşitul. Atacat din toate părţile, el se apără pe sine şi, mai ales, îşi apără principiile pe care şi-a clădit opera. De aceea, Lovinescu îl caracterizează mai întâi din unghiul de vedere al concepţiei sale asupra artei. Manole crede în om şi în forţa raţiunii („Somnul raţiunii zămisleşte monştri”). Aforismul gravurii lui Goya devine pentru el, ca artist, principiu fundamental. Manole va cultiva o artă luminoasă, care „să afirme şi să ordoneze, nu să nege şi să dizolve”, o artă care să fie „semnul puterii omului asupra haosului şi morţii”. Printr-o astfel de artă, demnitatea umană rămâne nealterată: „În imensitatea unui univers ostil şi indiferent, unica soluţie pentru om e de a rămâne cu înverşunare fidel lui însuşi, de a rezista fricii de abis, de a se bate împotriva necunoscutului şi de a câştiga teren pentru ordinea lui umană”. Creaţia l-a absorbit pe Manole într-atât, încât, subordonându-şi viaţa unui singur impuls, nu s-a putut realiza la nivel egal şi în alte privinţe. Boala îi relevă criza sfâşietoare în care a intrat. În privinţa trecutului şi prezentului erotic al lui Manole, Claudia îl refuză şi Cristina îl respinge, băieţii săi, Vlad şi Toma, îi privesc cu ostilitate principiile sau, pur şi simplu, le consideră depăşite, arta însăşi este în primejdie prin neputinţa de a mai lucra, moartea e prin apropiere. Ca tată, a ratat experienţa familiei. Ca bărbat, şi-a sacrificat iubirea artei. Egoismul de care îl acuză Claudia e un adevăr al psihologiei creaţiei. Manole s-a folosit de dragoste „ca pinten pentru imaginaţie şi senzualitate, nu ca sens de existenţă şi împlinire”. Pentru Manole Crudu, sentimentul a însemnat elan pentru o nouă idee sculptată în piatră! Ca om, trăieşte spaima singurătăţii, a sfârşitului şi, mai ales, a destrămării certitudinilor lui asupra caracterului raţional al existenţei. Ca artist, Manole Crudu se vede pus în situaţia de a-şi nega principiul artei ca expresie exclusivă a raţiunii. Sculptura pe care o dăltuieşte într-o titanică încleştare cu sine însuşi are alte resorturi: „Nu e o plăsmuire omenească, ci contrariul ei, un obiect de panică, o negaţie palpabilă. Însăşi moartea”, afirmă fiul său Vlad. Prin ea se eliberează de tenebre, regăsind sensul fundamental al artei ca permanentă re-creaţie a vieţii: „Viaţa trebuie încontinuu recreată. Dacă vrei să fii un artist, eşti obligat să accepţi munca asta de Sisif”… Finalul piesei, apoteotic, este o reaşezare a artistului pe soclul de pe care părea că se prăbuşeşte. „Moartea unui artist” rămâne una din cele mai bune piese ale lui Horia Lovinescu, prin curajul de a aborda responsabilitatea artistului în societate.
După o piesă istorică tratând despre arta guvernării (Petru Rareş, 1967) şi o farsă poliţistă „O casă onorabilă” (1967), dramaturgul revine asupra problematicii iniţiale, valorile morale şi demnitatea umană, în „Omul care şi-a pierdut omenia” şi „Ultima cursă” (1974), pe tema conflictelor între generaţii. Multe dintre creaţiile sale sunt adunate în culegerile de „Teatru” în două volume, una în 1973 şi alte în 1978. Socotit autor al unui teatru de idei, Horia Lovinescu dezbate în general probleme legate de condiţia şi poziţia intelectualului român în societate şi în gândirea contemporană.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
