VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Farsa fizicii moderne?
Fără semnul de întrebare, cuvintele anterioare apar ca titlu al unui text consistent, de câteva zeci de pagini, care circulă pe internet, reluat din pagina web a lui David Pratt (nu găsesc o biografie a lui, aflu doar că are „studii universitare de limbi moderne, traducere automată şi ştiinţe tehnice”), o pagină cu un titlu incitant: „Explorând Theosofia. Sinteza ştiinţei, religiei şi filosofiei”. Fără semnul de întrebare, titlul devine o afirmaţie un pic prea „tare”, dar deloc lipsită de sens.
Faptul că fizica modernă s-a „schizofrenizat” de mult, în sensul desprinderii de realitate (lasă că nimeni nu poate spune ce e aceea), se ştie, se simte. Modele matematice, din ce în ce mai sofisticate, trei dimensiuni spaţiale tradiţionale, s-a adăugat (în relativitate) a patra - timpul, ba chiar s-a spus că spaţiu-timpul ar fi curb, neeuclidian, s-a trecut la teoriile corzilor (mai multe, deci, cel mult una conformă cu realitatea despre care vorbeam şi care nu poate fi decât una - axiomă care poate fi şi ea pusă în discuţie, şi chiar este!), care vorbeau despre un univers cu vreo şase dimensiuni, impasul a fost depăşit prin imaginarea unei teorii acoperitoare, a „membranelor”, care este bazată pe un model matematic în care apar unsprezece dimeniuni...
De la „atomii” indivizibili ai anticilor s-a ajuns la o junglă de particule subatomice, din ce în ce mai mici, din ce în ce mai multe (trebuie să fie peste o sută la ora asta) - şi mai misterioase (pentru simţul comun, dar şi pentru fizicieni). Pun alături câteva nume, fără ordine şi grijă care e parte a răreia: electroni, protoni, neutroni, fermioni, leptoni, quarci, hadroni, mezoni, barioni, muoni, taoni, bozoni, gluoni, gravitoni... cu sau fără sarcină, cu sarcină număr întreg sau fracţionar, cu sau fără masă, cu „culori”, spin, cu anti-particula asociată. A apărut dualitatea corpuscul-undă, unele particule sunt imaginate ca nişte corzi vibrânde, deci unidimensionale, membranele vibrează şi ele, dar au două dimensiuni... A apărut apoi paradigma cuantică, cu fenomene pe care „e un mincinos cel care spune că le înţelege”, ne asigură Richard Feynmann, Premiul Nobel în 1965, tocmai pentru rezultate în fizica cuantică... A apărut şi o fizică subcuantică. Probabilităţi, nedeterminism, multi-lumi (multiversuri), observatorul parte a modelului, influenţând fenomenele fie şi numai prin măsurarea unor parametri, a apărut ideea de „entanglement” - particule „gemene”, care, oricât de departe ar ajunge una de cealaltă, au comportări identice, ca şi când ar comunica instantaneu, prin semnale care nu ţin seama de viteza luminii...
Toate acestea, pe hârtie!, spune David Pratt... Cercetare de dragul cercetării (ideea nu este nouă, şi contabilii care trebuie să-i plătească pe cercetători şi destui filosofi serioşi - exemplu: Thomas Molnar, vezi şi revista „Curtea de la Argeş” - vorbesc despre cercetare ca scop în sine). David Pratt este şi mai explicit-sarcastic: principalele aplicaţii ale fizicii moderne sunt... acceleratoarele de particule, prin intermediul cărora se caută particule care să confirme modelele matematice...
Situaţia este similară (şi, desigur, în dependenţă reciprocă) în fizica de nivel cosmic, teoriile cosmogonice fiind la fel de... teorii, greu sau imposibil de probat.
Evident, constatări de genul acesta nu trebuie să ducă la oprirea cercetării, nici nu au cum, niciodată nu ştim „de unde sare iepurele” (aplicaţiilor), dar nici nu trebuie ignorate - măcar rămânând pregătiţi pentru a „reseta” multe capitole din fizica modernă şi revenind - şi Pratt sugerează asta - la idei vechi şi simple, cum ar fi teoria eterului, care explică mai mult decât sofisticatele modele curente...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
