Elena Văcărescu (1864-1947), mesager al sufletului românesc în lume
Împresurată de umbrele dragi ale înaintaşilor, scriitoarea Elena Văcărescu (1864-1947) încheia şirul creatorilor din neamul Văcăreştilor, care, cu pana şi cu inima, au răspuns cu demnitate celebrului "Testament" lăsat moştenire de Ienăchiţă Văcărescu: "Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire"... Ca "ambasadoare a sufletului românesc", cum o numea cu admiraţie Nicolae Iorga, Elena Văcărescu a trãit evenimente şi întâmplări desfăşurate pe un orizont larg, întins de la vatra natală, a Văcăreştilor, până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Prin întreaga sa activitate diplomaticã şi, mai ales, prin opera literară, Elena Vãcãrescu s-a dedicat culturii române şi universale, prin afirmarea spiritului românismului în ţara lui Voltaire, care "înţelegându-mi misiunea, preciza ea în Memorii, mi-a înlesnit-o cu generozitate, ca româncã în mijlocul ei. Am servit ideea românească. Dacă arunc o privire asupra trecutului generaţiilor din care cobor, surprind în fiecare act manifestarea acestei idei româneşti. Am conştiinţa de a fi respectat consemnul strămoşesc, străduindu-mă din toate puterile să colaborez la <<creşterea limbei româneşti>> şi la a <<patriei cinstire>>. Am încercat să răspândesc peste hotare faima numelui românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc" (Memorii, p. 171).
Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie (3 octombrie) 1864, în Bucureşti, "sub fermecătorul cer românesc, într-o seară de început de octombrie, când soarele, apunând, lăsa pe geana orizontului o lumină trandafirie"... Lumina era "micuţa Elencuţa", cum o alinta mama Eufrosina. Era fiica diplomatului Ioan Văcărescu, vlăstar dintr-o familie de vechi boieri munteni, cărturari-patrioţi, care s-au opus cu vehemenţă Regulamentului Organic impus de autorităţile imperiale ruseşti în Ţara Românească. După tată, era nepoata lui Iancu Văcărescu, autorul cunoscutei elegii erotice "Primăvara amorului". Mama Eufrosina făcea şi ea parte din neamul Fălcoianu, boieri olteni cunoscuţi "în cronicile de altădată ale Valahiei", încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Astfel, îşi "împarte copilăria" între moşia bunicilor din Fălcoi, din dreapta Oltului, şi Conacul de la Văcăreşti, "locul unde s-au petrecut momentele cele mai semnificative şi mai dragi din viaţa mea", precizează scriitoarea. Primeşte o educaţie aleasă, trăind în casă "cu miss Allan, o guvernantă venită din Anglia" şi fãcându-şi primele studii în casa părintească. Izbucnirea Războiului de Independenţă trezeşte în sufletul copilei de 13 anişori emoţii puternice, provocate şi de teama pentru tatăl său, aflat ca ofiţer pe frontul balcanic, luptând pentru cauza românească.
Adolescenta Elena Văcărescu îşi continuă studiile în Franţa, audiind cursuri de literatură, filozofie, estetică, istorie, mitologie şi altele, la vestita Sorbona din Paris. Se familiarizează cu limba şi literatura franceză, având şansa de a frecventa "renumite saloane literare" pariziene şi de a-i cunoaşte pe marii scriitori ai vremii, printre care Victor Hugo, Anatole France, Marcel Proust, Paul Valery şi alţii, despre care scrie cu multă admiraţie în "Memoriile" sale.
Debutează în literatura franceză, în anul 1886, cu volumul de poezii "Chants d`Aurore" (Cântecele zorilor), carte premiată de Academia Franceză. Fiind invitată la Palatul Regal al României, Elena Văcărescu se întoarce în ţara natală, în anul 1888, ca "primă domnişoară de onoare a reginei Elisabeta", cunoscută în literaturã cu pseudonimul Carmen Syllva. Regina aflase de preocupãrile ei literare de la mareşalul Palatului, generalul Theodor Văcărescu, unchiul care o recomandă pe nepoata sa, Elena, în suita princiară. Afectată de pierderea principesei Marioara, unicului ei copil, Carmen Sylva o învăluie pe tânăra domnişoară de onoare, Elena Văcărescu, cu întreaga ei dragoste maternă, între ele înfiripându-se o trainică colaborare literară şi chiar o legătură de amiciţie. Dar, surprinzător, prin "saloanele regale se întâlnesc şi se îndrăgesc tinerii Elena şi prinţul Ferdinand", între ei înfiripându-se o "iubire interzisă", ascunsă regelui Carol I, dar "tolerată" de Carmen Sylva. Este perioada când Elena şi-a pregătit şi documentat volumul "Rapsodia Dâmboviţei", cu prelucrări de poezii populare din ţinutul său de baştină. Cu ajutorul reginei, lucrarea este tradusă şi în limba germană şi publicată la Bonn, în anul 1889. Carmen Sylva chiar încurajează "idila Elenei cu Ferdinand, nepotul regelui, prinţul moştenitor al tronului", aprobând tacit logodna lor, ceea ce produce un imens scandal "prin ofensarea protipendadei autohtone, dar şi a curţilor regale europene". Elena Văcărescu putea deveni regina României (!), dar proiectul mezalianţei a întâmpinat refuzul categoric al regelul Carol I. Logodna celor doi a fost întreruptă şi prin intervenţia drastică a preşedintelui Consilului de Miniştri, Lascăr Catargiu, care, în dulcele grai moldovenesc, a declarat cu înverşunare: "Maiestate, aiasta nu se poate! Dar dacă prinţul Ferdinand doreşte cu orice preţ să se însoare cu domnişoara Văcărescu, atunci o poate face ca simplu <<particoler>>, nu ca moştenitor al Coroanei României!" Forţat de împrejurări, prinţul Ferdinand a renunţat la intenţia sa. Astfel, în 10 ianuarie 1893, se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, mama viitorului rege Carol al II-lea.
Devenită "persona non grata" din ordinul regelui Carol I, frumoasa domnişoară Elena Văcărescu este nevoitã sã părăsească România. Exilată din iubire, ea se refugiazã în Italia, prin mai multe oraşe: Veneţia, Roma, mici localităţi din regiunea Toscana, unde îl va întâlni pe filozoful german Nietzsche, viitorul său susţinător şi prieten. Se întoarce, pentru scurtă vreme în patrie, dar este primită cu ostilitate de Casa Regală. De aceea, în 1893, se hotărăşte să părăsească definitiv România şi să se stabilească la Paris. Aici dobândeşte o autentică glorie literară cu volumul "Rapsodia Dâmboviţei", fiind tipãrit în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi premiat de Academia Franceză. Cu acest prilej se afirmă că în carte descoperim o "poezie populară deosebit de frumoasă, profundă şi emoţionantă, despre o Românie pastorală şi vitează". Continuă activitatea de creaţie. Scrie, în general, poezie de dragoste, "plămădită din colori, din sunete, din toată comoara de senzaţii, de visuri, de tradiţii româneşti". Începând cu anul 1896, publică mai multe volume de versuri în limba franceză, traduse ulterior şi în limba română. Amintim volumele: "Cu inima senină" (1896), "Licăriri şi văpăi" (1903), "Grădina dorului" (1908), "Visând cu ochii deschişi" (1914). Continuã seria prelucrărilor folclorice cu volumele "Nopţi orientale" (1907) şi "În auriul înserării" (1927). De un deosebit succes se bucură şi romanele "Amor vincit" (Amorul învinge, 1908) şi "Le Sortilege" (Vraja, 1911). A scris chiar şi două piese de teatru: "Stana" (1904) şi drama "Pe urmele dragostei" (1905). Apoi, în descrieri vii, emoţionante, românca noastră îl introduce pe cititorul de pretutindeni în peisajul natal şi uman din parcurile şi castelele princiare, saloane mondene şi literare, temple ale artei şi civilizaţiei din Franţa, Germania, Anglia, Italia, Spania, Egipt şi România, publicând volumele de memorialistică: "Regi şi regine pe care i-am cunoscut" (1904) şi "Memorial la modul minor" (1946). Din 1942 a început şi "Le Roman de ma vie" (Romanul vieţii mele), dar n-a reuşit să-l termine în timpul vieţii, rãmânând în manuscris. După moartea sa au fost publicate şi câteva ediţii româneşti, cu selecţii din poeziile dedicate patriei natale: "Scrieri alese" (1975), "Ţara mea" (1977), "Memorii" (1989) şi "Hoinari în Ţara Zânelor" (1991).
La 11 iunie 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie din România care a ocupat, în acest for, un fotoliu de academician. Trebuie subliniat că a contribuit enorm la popularizarea literaturii române în Franţa şi în lume. A tradus şi a publicat în Franţa numeroase poezii de Eminescu, Alecsandri, Blaga, Goga, Topîrceanu, Minulescu, Vinea şi alţii. A scris eseuri despre scriitorii pe care i-a cunoscut direct şi trebuie precizat că i-a cunoscut în saloanele reginei Carmen Sylva pe Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Alecsandri, Caragiale, Macedonski şi pe alţii. A scris un eseu emoţionant despre "Eminescu invitat la palat" de regina Carmen Sylva, prin intermediul criticului Titu Maiorescu: "Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă" (noteazã suverana). Când i-a lăudat versurile, poetul a înălţat din umeri, rostind: "Versurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac"... a suspinat poetul adus pentru o clipă la realitate... Regina i-a oferit cu mâna ei o ceaşcă de ceai, "poetul a primit-o cu stângăcie, însă cu blândeţe. A băut ceaiul cu sete..." În "Discursul de primire la Academia Română", scriitoarea a vorbit cu nostalgie despre spiritualitatea românească, tristeţea de a se afla departe de pãmântul strămoşilor şi copilăriei, sufletul său de "nedesminţită româncă", faima de peste hotare a românismului, ideea expansiunii spirituale în Europa: "Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre, am înfruntat crivăţul zăpezilor noastre, poveşti străvechi mi-au alintat copilăria, iar înţelepciunea şi poezia rustică mi-au nutrit cele dintâi gânduri şi sentimente" (Memorii, p. 166). În acelaşi "Discurs" mulţumeşte Franţei "cu un sentiment de nemărginită recunoştinţă" pentru primirea sa ca "sol al sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele": "Sălaşul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferã românească. Căci dacă nu eram în ţară, ţara era cu mine, în depărtata Franţă, pe malul august al Senei"... (Memorii, p. 168). Elena Văcărescu a avut şi o intensă activitate diplomatică, pentru susţinerea intereselor româneşti în Occident. În anii Primului Război Mondial a militat pentru realizarea idealurilor unităţii naţionale. În 1919 a fost numită de rege în funcţia de secretar general al Asociaţiei Române, pe lângă Societatea Naţiunilor, funcţie pe care a deţinut-o peste 20 de ani. În anul următor primeşte şi misiunea de a face parte din delegaţia românã la Societatea Naţiunilor, susţinând conferinţe despre România în multe ţări europene. A colaborat cu "marele nostru Titus", cum îl numea ea pe Nicolae Titulescu, ministrul român de Externe, care "trăia în agitaţia furtunii politice europene". Din dragoste pentru România, într-un celebru discurs, Titulescu spunea: "Iubesc Franţa cum am iubit-o pe mama mea, iar Anglia ca pe tatăl meu"... După Al Doilea Rãzboi Mondial, Elena Văcărescu este numită Consilier cultural al Legaţiei Române la Paris, continuând să susţinã interesele României în capitala Franţei. Pentru merite deosebite, a primit de douã ori Premiul Academiei Franceze, iar guvernul francez i-a decernat şi Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare.
La 17 februarie 1947, în vârstă de 83 de ani, Elena Văcărescu a murit la Paris, lăsând prin testament Academiei Române o bună parte din averea familiei. În 1959 i-au fost aduse osemintele în ţara natală şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi.
Despre activitatea ei au scris elogios N. Iorga, G. Călinescu, Vladimir Străinu, Şerban Cioculescu şi alţii. Închei cu un citat semnificativ din Camil Petrescu: "Elena Văcărescu n-a fost niciodată despărţită de ţară... O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc. O asemenea personalitate onorează două literaturi..."
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
