VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un patapici, doi patapici
Aşa cum cititorul, desigur, ştie, sâmbătă, 12 august, am organizat a cincea ediţie a Zilei Revistei „Curtea de la Argeş”, prilej şi pentru a prezenta pentru prima dată public bustul lui Eminescu (în ultima vreme, m-am obişnuit să spun, aproape sistematic, Domnul Eminescu, cu „domn” înţeles în multe feluri, suprapuse - apelativ de politeţe, cu sens voievodal, religios, cum doriţi), realizat de sculptorul bucureşteano-câmpulungean Adrian Radu şi dăruit oraşului nostru. Va ajunge pe un soclu înalt, în faţa Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”, în acelaşi timp cu aşezarea pe peretele CCA a unei plăci, realizate de acelaşi sculptor, cu imaginea lui Topîrceanu. Şi placa şi bustul sunt turnate în bronz (scump bonzul, dar totul, până la ultimul leu, este plătit de sponsori iubitori de cultură, iubitori de Eminescu, prieteni ai revistei „Curtea de la Argeş”, prin intermediul Asociaţiei Culturale Curtea de Argeş, cea care a iniţiat întregul proiect şi s-a ocupat de punerea lui în practică; paranteza aceasta are şi rolul de a preveni întrebările unor posibili băgători în seamă preocupaţi de „banii poporului”...).
Dacă chipul lui Topîrceanu este „standard”, cel al Poetului Naţional, „omul deplin al culturii române” (Constantin Noica), este unul „interpretat”, modern, activ-implicat, în mişcare, parcă ilustrând versurile lui Nichita Stănescu: „Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna”. Nu un Eminescu elegiac-melancolic, dar nici direct gazetarul militant de la „Timpul” - ceva între cei doi. Viu! Nu un Eminescu „luciferic”, ci unul „luceaferic” - a fost şi motivul pentru care am ales „chipul” văzut de Adrian Radu (am trecut prin mai multe ateliere de sculptură din Bucureşti, împreună cu mai-cunoscătoarea-în-domeniu Paula Romanescu).
Un Eminescu viu şi dur (ca material şi alură), „în care să-şi rupă dinţii toţi patapicii care vor mai îndrăzni să-l conteste-denigreze-micşoreze”, am spus la Ziua Revistei, propunând explicit acest substantiv inedit, „patapici”. Am insistat şi insist: un substantiv comun, obligatoriu deci de scris cu litera mică, un substantiv defectiv de plural - un patapici, doi patapici - din sonoritate şi din „defectul” de a nu avea o formă diferită la plural venind sugestia de lucru mic, bicisnic, derizoriu, o băşică uşor imundă... Posibila rezonanţă cu vreun substantiv propriu, nume de persoană, este complet neîntâmplătoare (dar, am mai spus-o şi în alte contexte, cu propunerea de a nu mai repeta prostiile pe care patapicii le-au spus despre Domnul Eminescu, din snobism, prostie, răutate sau ca „sarcină de serviciu” - repetându-le, prostiile supravieţuiesc în timp, iar patapicii vor ajunge să revendice scrierea cu literă mare)...
Încerc şi aici să-mi fac drum în dicţionarul apocrif-vremelnic al limbii române, insistând pe barbaro-neologismul „patapici”: folosiţi-l, va descuraja patapicismul!
Închei cu două citate. În „Tinereţea unui fost Săgetător”, antologie selectivă de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Ed. Aius, Craiova, 2016, găsim o frază pe care Vintilă Horia a scris-o în 1939, în revista sa „Meşterul Manole”: „Valoarea actuală şi universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia perfect realizată a personalităţii sale literare şi omeneşti”. (Lucru rar la vremea noastră, aş adăuga.)
Iar Mircea Eliade (în „Deasupra tuturor generaţiilor”, 1939) scrie, memorabil: „Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”
Acelaşi lucru se poate spune despre monumentele Eminescu. De-acum, la tot ce avea deja, şi oraşul nostru adaugă perenităţii Poetului - deci identităţii neamului.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
