Mihail Kogălniceanu, îndrumător cultural şi literar, prozator, istoric şi om politic - 200 de ani de la naştere
S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, fiu al marelui vornic (cel dintâi boier din Divan, înalt judecător al Curţii Domneşti), Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi.
Şi-a început instrucţia şcolară cu dascălul maramureşean Gherman Vida, unde l-a avut coleg pe Vasile Alecsandri, viitorul său prieten. Şi-a continuat instruirea la Pensionul din Iaşi al lui Cuénim - fost ofiţer francez stabilit la Iaşi, fiind în continuare coleg cu V. Alecsandri. Împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza a studiat în Franţa (1834-1835), apoi la Berlin (1835-1838), urmând cursuri de istorie şi drept. La Berlin a debutat ca istoric şi istoric literar cu trei lucrări despre istoria Moldovei şi a Valahiei, scrise în limbile franceză şi germană. În anul 1838 (avea 21 de ani) s-a întors la Iaşi, unde a început o intensă activitate cultural-literară. A condus mai multe reviste, precum: „Alăuta românească”; „Dacia literară” - 1840; „Propăşirea” - 1844; „Steaua Dunării” - 1855, reviste prin care a dat o nouă orientare literaturii române, în sensul exprimării specificului naţional. Revista „Dacia literară”, înfiinţată şi condusă de M. Kogălniceanu, a inaugurat în literatura română direcţia naţională şi populară. În articolul-program al acestei reviste, intitulat „Introducţie”, Kogălniceanu a formulat cu claritate ideile care au stat la baza orientării literaturii române. Acestea au fost:
a) Combaterea imitaţiei după alte literaturi şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei - spunea autorul - a devenit la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”... „Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original - însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”. De aici rezultă şi celelalte idei ale programului:
b) Necesitatea creării unei literaturi naţionale, prin stimularea scrierilor originale;
c) Realizarea unei limbi literare unitare.
Aşadar - spunea autorul, „foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său. În sfârşit, ţelul nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.”
Pentru crearea unei literaturi originale de specific naţional, îndrumătorul literar M. Kogălniceanu recomanda scriitorilor de pe întreg teritoriul fostei Dacii (de aici şi numele revistei) să se inspire din istoria patriei, din frumuseţile naturii, din folclor, afirmând: „Istoria noastră are destule fapte istorice, frumoasele noastre ţări sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.” Îndrumând literatura română spre izvoarele naţionale şi populare, M. Kogălniceanu a realizat o adevărată revoluţie în dezvoltarea culturii şi literaturii române. Prin asemenea idei şi îndemnuri, Kogălniceanu a exprimat o puternică năzuinţă a epocii paşoptiste (1830-1860) - de înfăptuire a unităţii naţionale prin cultură - fază pregătitoare a unităţii politice şi de stat. Militând pentru originalitate în literatură şi pentru caracterul ei naţional, mentorul generaţiei paşoptiste acordă o importanţă deosebită şi criticii literare, care trebuie - spunea autorul - să aprecieze valoarea reală a operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
Ca prozator, M. Kogălniceanu se situează între prozatorii de frunte ai realismului românesc în faza lui de constituire. Tudor Vianu afirma că alături de Costache Negruzzi, M. Kogălniceanu ilustrează „primul realism românesc, un realism memorialistic.” Puţinele sale scrieri în proză sunt ilustrative pentru programul „Daciei literare”, unde s-a constituit curentul naţional-popular. Menţionăm câteva dintre scrierile în proză ale acestuia: „Tainele inimii” (1850) - prima încercare de roman din literatura română, rămas neterminat; câteva scrieri de moravuri, având ca spaţiu literar Iaşiul anilor 1835-1840, precum: „Fiziologia provincialului în Iaşi”, „Iluzii pierdute” - povestire. În aceste scrieri se constată un amestec pitoresc de Orient şi Occident. George Călinescu remarca în scrierile lui M. Kogălniceanu câteva particularităţi artistice: o anume spontaneitate, naturaleţe, sinceritate şi vervă - însuşiri specifice genului epistolar, gen literar practicat cu succes de marele cărturar în corespondenţa sa. Ca istoric, M. Kogălniceanu este cel dintâi istoric modern. Şi-a propus, în scrierile sale, să înfăţişeze istoria poporului - „adevărata forţă a statului”, şi nu „biografia domnilor.” A tipărit, pentru prima dată, vechile cronici moldoveneşti: Letopiseţele Ţării Moldovei. Tot Kogălniceanu a deschis cursul de istorie naţională la Academia Mihăileană cu celebrul său „Cuvânt introductiv”. Ca mare om politic, M. Kogălniceanu s-a consacrat făuririi României moderne. Deputat în Divanul Ad-hoc (1855), prim-ministru în Guvernul lui Al.I. Cuza, înfăptuitor al marilor reforme din timpul lui Cuza, ministru de Externe la 1877, senator şi animator al vieţii noastre parlamentare (1862), strălucit orator, M. Kogălniceanu este, indiscutabil, cel mai de seamă om de stat al românilor din secolul al XIX-lea, mai ales prin actele epocale din 1859, 1964, 1877. A fost şi preşedinte al Academiei Române între anii 1887-1890.
S-a stins din viaţă la 20 iunie 1891, la Paris în timpul unei operaţii.
În 2011, la 20 iunie, s-au împlinit 120 de ani de la trecerea în eternitate a acestui mare om de stat, îndrumător cultural şi literar, istoric şi mentor al generaţiei paşoptiste. Mass-media românească a vorbit atunci despre diverse „vedete” şi „staruri” din muzica americană.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
