Din viaţa şi opera marilor scriitori români - George Bacovia: "Sunt solitarul pustiilor pieţe"
George Vasiliu - cunoscut, ca poet, sub pseudonimul literar George Bacovia - s-a născut la Bacău, la 4 septembrie 1881, fiind al cincilea din cei 13 copii ai lui Dimitrie Vasiliu, comerciant în Bacău. Mama provenea dintr-o familie de răzeşi. A urmat liceul în oraşul natal, apoi Facultatea de Drept din Iaşi, dar nu a profesat niciodată în acest domeniu. Îndeplineşte diverse slujbe: copist, ajutor de contabil, referent bibliotecar, şef de birou şi alte funcţii mărunte. În anul 1921 (avea 40 de ani) se îmbolnăveşte şi este disponibilizat din funcţia de şef de birou de la Ministerul Muncii din Bucureşti. După doi ani se însănătoşeşte, dar rămâne şomer. În anul 1924 este numit profesor de desen la liceul din Bacău, iar în 1928 (la 47 ani) se căsătoreşte cu poeta Agatha Grigorescu, o veche prietenă, care îi va rămâne ocrotitoare devotată până la sfârşitul vieţii poetului - 22 mai 1957 (avea 76 ani).
După căsătorie, la scurtă vreme, redevine şomer. Ministerul Artelor îi oferă jignitoarea slujbă de copist clasa a treia. După cum mărturiseşte soţia sa, Agatha, poetul Bacovia are un şoc nervos şi se îmbolnăveşte grav. De acum încolo, cea mai mare parte din viaţă şi-o va petrece în sanatorii. Trăieşte mai mult din salariul de profesoară al soţiei sale. Abia după 1955 începe să fie apreciat ca poet, când Consiliul de Miniştri de atunci îi acordă o pensie de onoare, nu prea însemnată, chiar dacă avea două premii: Premiul Naţional şi Premiul Societăţii Scriitorilor din România. Ca om şi ca poet, George Bacovia a dus o existenţă retrasă, plină de umilinţă şi decepţii. A fost o fire introvertită şi a avut o constituţie fragilă şi bolnăvicioasă, fapt ce explică, în mare parte, conţinutul şi caracterul creaţiei sale lirice. Eugen Lovinescu vedea în poezia bacoviană "expresia celei mai elementare stări sufleteşti". Evident că este o exagerare a marelui critic literar, pentru că în poezia lui Bacovia e multă artă, ceea ce presupune, deopotrivă, inspiraţie şi trudă, un patos al muncii creatoare. Bacovia a rămas în literatura română drept creatorul unei atmosfere lirice: atmosfera bacoviană. "Este o atmosferă deprimantă, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenoşi, într-un peisaj de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator... o atmosferă de plumb... în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului". (Eugen Lovinescu).
Poezia lui Bacovia e plină de parcuri cu copaci desfrunziţi, de ploi şi ninsori, de vânturi nimicitoare, de corbi şi de figuri umane palide. Istoria şi critica literară îl consideră pe Bacovia ca cel mai de seamă poet simbolist din literature română, poezia sa având mai toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului european, de la cultivarea simbolului symbolist la folosirea sugestiei şi a corespondentelor (a legăturilor) dintre eul poetic şi lume. Sugestia se realizează prin cultivarea senzaţiilor de culoare, muzicale şi olfactive. În poezia lui Bacovia, gama de culori este restrânsă şi concentrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia, boala, deznădejdea. Negrul este culoarea morţii, albul sugerează nefiinţa, boala, galbenul e culoarea deznădejdii, a feţelor bolnave, roşul este culoarea sângelui care se scurge de la abator, sugerează moartea, violetul sugerează halucinaţia, iar cenuşiul monotonia, dezolarea. Aceste culori concentrate devin, în poezia lui Bacovia, strigăte ale sufletului, ale trăirii, ca în pânzele pictorilor expresionişti (a se vedea litografia "Ţipătul" de pictorul norvegian Munch). În poeziile lui Bacovia apar frecvent toamnele dezolante, verile cu călduri toride când cadavrele intră în descompunere, primăverile dătătoare de nevroze, iernile care dau sentimental de sfârşit de lume, cu zăpezi pe care curge sânge de la abator, apoi somnul, plânsul, golul, tristeţea, umezeala, nevroza, descompunerea, râsul absurd. Toate aceste motive sunt proiecţii ale unei emoţii poetice, poetul fiind un neadaptat în societate.
Se poate spune că muza poetului a fost "Suferinţa". Voi ilustra cu câteva exemple. Poezia “Plumb” este una dintre cele mai copleşitoare elegii din literature română, în care sentimental de apărare sufletească este singura realitate esenţială: "Stau singur în cavou... şi era vânt.../ Şi scârţâiau coroanele de plumb". În poezia "Lacustră", ploaia, umezeala devin o adevărata halucinaţie a unui imens potop într-un îndepărtat gol istoric: "De-atâtea ori aud plouând,/ Aud material plângând.../ Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre".
Ceea ce impresionează în creaţia lui Bacovia este forma extrem de simplă a versurilor prin care reuşeşte să creeze o atmosferă deprimantă, o lirică obscură: "La geam tuşeşte-o fată/ În bolnavul amurg;/ Şi s-a făcut batista/ Ca frunzele ce curg" (Amurg).
Câteva poezii exprimă atitudini de protest, dar şi încrederea în "vremuri mai bune", care vor aduce doritele răsturnări şi prefaceri sociale: "O, dormi adânc mereu aşa/ În vise dulci, hidos burghez,/ Oftând, palate de-ţi lucrez,/ Eu ştiu şi bine-a dărâma". (Serenada muncitorului)
Citindu-i/recitindu-i versurile atât de simple şi de sugestive, aducem un omagiu unuia dintre cei mai de seamă poeţi români.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
