Gib. I. Mihăescu (23 aprilie 1894 - 19 octombrie 1935) - un univers cu halucinaţii şi obsesii erotice...
Unul dintre cei mai înzestraţi prozatori apăruţi după Primul Război Mondial este Gheorghe Mihăescu, cunoscut în literatură cu numele Gib I. Mihăescu, născut la 23 aprilie 1894, într-o familie de mici slujbaşi din Drăgăşani. Scriitorul este al şaselea din cei doisprezece copii ai familiei avocatului Ion Mihăescu, urmaş al lui Mihai Predescu Stegarul, pandur si purtător de drapel în oastea lui Tudor Vladimirescu. Tatăl scriitorului a fost o perioadă şi primar al oraşului Drăgăşani. Mama Ioana, crescută într-o mânăstire de maici, i-a sădit în suflet copilului Gib sentimente religioase, care îl vor apropia mai târziu de cercul de la "Gândirea". A urmat studiile primare în Drăgăşani, pe cele secundare la Slatina şi Craiova, terminate în 1914, apoi se va înscrie la cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care le întrerupe din cauza declanşării Războiului Mondial. În 1916 se refugiază la Iaşi, unde se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi participă la război, ca elev-ofiţer, fiind chiar decorat pentru fapte de eroism în luptele de la Mărăşeşti.
După război continuă studiile universitare, ca "student întârziat" şi susţine licenţa în ştiinţe juridice în anul 1923. A debutat în literatură în revista "Luceafărul", cu schiţa "Linia întâi" (1919), apreciată în mod special de Al. Macedonski şi de Garabet Ibrăileanu, care l-au încurajat pe tânărul debutant, solicitându-l să publice şi în revistele conduse de ei, prestigioasele reviste culturale "Sburătorul" şi "Viaţa românescă".
Debutul editorial s-a realizat târziu cu volumul de nuvele "La Grandiflora" (1928), precum şi cu piesa de mare succes intitulată "Pavilonul cu umbre", pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, având ca protagonistă pe celebra actriţă Marioara Ventura. Pentru a-şi câştiga existenţa, se angajează redactor la ziarul "Ţara nouă" (1919-1920), precum şi redactor fondator, împreună cu Cezar Petrescu şi Adrian Maniu, la revista "Gândirea" (1921) din Cluj. Îi cunoaşte pe Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Sextil Puşcariu cu care colaborează în şedinţele de redacţie ale ziarelor "Înfrăţirea" şi "Voinţa". La revista "Hiena" publică nuvelele "Doi vecini", "Pe drumul gloriei" şi "Eroilor lauri", apreciate de criticii literari ai vremii, precum Garabet Ibrăileanu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, George Călinescu şi alţii. Continuă să publice şi în revistele "Sburătorul", "Viaţa românească" şi "Gândirea", deşi se retrage la Drăgăşani pentru a practica avocatura. Pentru scurtă vreme se angajeză şi în învăţământ, ca profesor la o şcoală tehnică din oraşul natal.
Fiind atras de studiul enigmelor cereşti, se lansează în voluptatea eterică a extazelor solare, construindu-şi un observator particular, în miniatură, pentru cercetări astronomice. De altfel, sentimentele religioase şi pasiunea pentru strălucirea stelelor se reflectă în mai toate creaţiile sale literare. Trăirea concomitentă a aventurii şi visului duce la o mişcare epică amplă cu complicaţii adânci şi obsesii reliefate tragic. Nuvelistica din volumele "La Grandiflora" şi "Vedenia" descrie stări sufleteşti generate de un sentiment obsesiv într-o remarcabilă tehnică a gradării epice (Întâmplarea, Semnele lui Dănuţ, Vedenia, La Grandiflora”, Între porţelanuri, Visul ş.a.). Cele cinci romane publicate, intitulate "Braţul Andromedei" (1930), "Rusoaica" (1933), "Femeia de ciocolată" (1933), "Zilele şi nopţile unui student întârziat" (1934) şi "Donna Alba" (1935) sunt tot atâtea drame ale deziluziei generate de impactul dintre aspiraţia eroului anonim (Andrei Lazăr, locotenentul Ragaiac, Mihnea Băiatu, Mihai Aspru) şi mediu, proiecţii enorme, îndeobşte eroice, ale frământărilor sociale.
"Braţul Andromedei" (1930) este romanul intelectualului de provincie, incapabil să se adapteze la stilul de viaţă burghez. Personajul principal al romanului este Andrei Lazăr, un profesor de liceu, timid si visător. Se mişca absent într-o ambianţă stăpânită de ambiţii politicianiste si de erotism. Străin de preocupările colegilor săi, Andrei Lazăr contempla, noaptea, stelele prin lunetă, iar ziua lucrează la un iluzoriu perpetuum mobile. Se îndrăgosteşte de o femeie frumoasă, dar greu accesibilă. După un moment de surescitare si speranţă urmează ratarea, apoi sila de viaţă - stări care-l împing la sinucidere.
Apărut în 1933, romanul "Rusoaica" este incontestabil capodopera lui Gib Mihăescu şi nu a fost niciodată reeditat în perioada comunistă, pentru a nu ne supăra vecinii din est. Cine l-a citit înţelege de ce vecinii noştri s-ar fi putut simţi oarecum lezaţi. Cu un puternic parfum interbelic, romanul este unul romantic, de dragoste, cu puternică tentă erotică şi poate fi considerat chiar unul de aventură, cu iz poliţienesc. Criticul literar Şerban Cioculescu spunea că "Rusoaica" este "o carte europeană, o contribuţie care depăşeşte hotarele literaturii noastre. Prin simbolismul ei, cartea îmbogăţeşte nu numai literatura naţională, de care e legată prin limbă, dar însăşi literatura continentală, prin adevărul general omenesc". Acţiunea romanului este plasată pe malul Nistrului, la graniţa basarabeană, unde sunt mutaţi locotenentul Ragaiac şi detaşamentul său de pază, pentru a împiedica trecerile frauduloase din Rusia la noi, pe un sector lung de 6 kilometri. Trăind în singurătate, izolaţi şi cu sângele clocotind, toţi bărbaţii în uniformă, de la cel mai neînsemnat soldat şi până la gradaţi, explorează împrejurimile în căutare de femei. Locotenentul Ragaiac speră însă ca o anumită femeie să încerce să treacă Nistrul prin sectorul său: "o prinţesă a iernii", "cu picior înalt şi ochi oblici", cu "liniile lungi ale trupului şi mlădierile de călăreaţă a stepei", acea femeie-ideal plămădită din romanele ruseşti citite de Ragaiac, însumând toate calităţile eroinelor lui Dostoievski, Andreev, Turgheniev, Tolstoi. În căutarea ei, locotenentul se mulţumeşte să-şi satisfacă poftele carnale cu femeile pe care le întâlneşte, însă asta amplifică şi mai mult goana lui acerbă după femeia rusoaică mult visată şi mult aşteptată. Căci ea este ireală, scoasă din lecturi, din vise, din imaginaţie. Iar prezenţa ei nu se va concretiza niciodată în roman, ea fiind fantasma care nu va lua niciodată formă carnală, căci reprezintă doar un ideal feminin, un ideal erotic, perfecţiunea pură. De fapt asta este şi tema romanului: căutarea obsesivă şi febrilă a idealului feminin, goana nebună după femeia inaccesibilă, enigmatică, impalpabilă, intangibilă, care rămâne în definitiv o "nebuloasă", după cum o numeşte autorul.
Ultimul sau roman, "Donna Alba", publicat in anul 1935, reia tipul de erou specific scrierilor lui Gib Mihaescu. Personajul principal este un tânăr avocat, de origine modestă, Mihai Aspru. Acesta îşi consacră întreaga existenţă unui singur vis: acela de a o cuceri pe prinţesa Alba, soţia unui urmaş de domn. Transpare aici, mai mult decât în celelalte romane, complexul de inferioritate socială al bărbatului care spera să înfrângă mândria de castă a unei femei din aristocraţie. Pentru a o cuceri pe prinţesă, Mihai Aspru foloseşte toate mijloacele posibile, inclusiv înşelăciunea şi şantajul. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experienţele care au marcat profund personalitatea autorului şi care au constituit premisele formării sale ca om şi ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului roman, care ţine piept cu baioneta armatelor germane, dar şi viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanţele războiului. În final, eroul îşi atinge ţelul, cu o compensaţie faţă de ceilalţi eroi din romanele lui Gib Mihăescu.
În cercul revistei "Gândirea", Gib Mihăescu este considerat unul dintre prozatorii noştri cei mai înzestraţi, care s-au impus după Primul Război Mondial. Originalitatea acestuia este incontestabilă şi constă în modul cum a ştiut să configureze o tematică obişnuită, în capacitatea de analiză psihologică şi în arta de a realiza un epic plin de atracţie, în modul cum prezintă spiritul de castă al aristocraţiei, precum şi în specificul mijloacelor artistice. El a îmbogăţit sensibil literatura română în direcţia prozei analitice, în descrierile obsesiilor erotice, care dau realităţii din jur o înfăţişare halucinantă. George Călinescu spunea că tema fundamentală a romanelor lui Gib Mihăescu este: "studiul psihologiei bovarice". Avea în proiect şi "opera monumentală" intitulată "Vămile văzduhului", dar n-a reuşit să-şi ducă proiectul la capăt. Bolnav de tuberculoză, Gib. Mihaescu scria culcat, cu un mic pupitru sprijinit pe piept, pentru că boala de care suferea nu-i îngăduia să stea vreme mai îndelungată aplecat peste caietele pe care scria. La doar 41 de ani se stinge din viaţă la 19 octombrie 1935, într-un spital din Bucureşti, iar după trei zile este înmormântat în oraşul natal, Drăgăşani, din judeţul Vâlcea.
În general, romanele lui Gib Mihăescu se disting prin insistenţa depusă de autor în descrierea obsesiei erotice, care obturează personajelor orizontul existenţei. Frământarea lor morală, dorul după cerul înstelat contrabalansează fericit imaginea bălăcelii în luxuriant. De fapt, Gib Mihăescu a îmbogăţit simţitor proza noastră de atmosferă, împingând-o, pe cale analitică, spre fantastic, purtându-l pe cititor printr-un univers complicat, de trăiri concomitente a aventurii şi visului spre ideal, antrenându-l într-o mişcare epică amplă cu complicaţii adânci şi obsesii reliefate tragic. Autorul redă o vastă animaţie de tipuri şi caractere, de parteneri cu năstruşnice halucinaţii şi aberante obsesii erotice, înfrânţi în lupta lor cu destinul, dar nu văduviţi de aspiraţia spre absolut şi certitudini...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
