La curtea lui Urmuz - Henry Kissinger despre China
Aşa se numeşte o carte de 600 de pagini, publicată mai întâi în 2011, apoi un an mai târziu, la Penguin Books, Londra. Un titlu incitant, un autor care ştie ce spune, după cum scrie chiar pe copertă, „istorie modernă povestită de cineva care a fost cu adevărat de faţă”. Cititorul ceva mai în vârstă îşi aminteşte cu siguranţă de Henry Kissinger - secretar de stat, deci ministru de Externe, pentru preşedinţii Richard Nixon şi Gerald Ford, şi consilier pentru politică externă al multor altor preşedinţi americani. În 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace. Un rol important în negocierile privind Orientul Apropiat, ca şi în dezgheţul relaţiilor chino-americane de la începutul anilor 1970, dezgheţ la care a contribuit şi România acelor timpuri (iar Kissinger menţionează acest lucru, vorbind despre „canalul românesc” de comunicare cu Mao).
Cartea este un deliciu, prin informaţia pe care o conţine, dar şi prin stil, erudiţie, umor. Întâmplări din spatele uşilor capitonate şi securizate, dar cu protagonişti umani, cu detalii care nu aveau cum să ajungă în public la vremea respectivă.
Autorul pleacă de la „unicitatea Chinei”, o ţară-naţiune cât un continent, care există dintotdeauna, nu are un început documentat, egală cu ea însăşi peste milenii, suficientă sieşi (prin dimensiuni, resurse şi, mai ales, cultură), cu urcuşuri şi coborâşuri, unificări şi fragmentări, cu multe lupte sângeroase, dar, peste toate, fără dorinţa de expansiune, fără dorinţa de a explora prea mult mările, chiar dacă la un moment dat a fost o mare putere navală (pe vremea Dinastiei Ming, 1405-1433), renunţând însă inexplicabil la flotă. Sunt din plin invocaţi Confucius şi Sun Tzu, despre care vorbeam în ziar şi data trecută, este din plin invocat wei qi, jocul de GO în denumirea originară, chinezească. Este comparat excepţionalismul misionar american cu excepţionalismul cultural chinezesc, favorizat fiind, printre rânduri, cel oriental. Pentru China, tot ce era dincolo de „Imperiul a tot ce Există sub Cer” era considerat barbar, fără interes, nici măcar pentru comerţ. (Pe vremuri, nu acum...). Respectul pentru împărat, deci pentru stat şi ierarhie, preţuirea familiei, a părinţilor, corectitudinea şi adevărul, alegerea funcţionarilor de stat pe baza cunoştinţelor lor, credinţa însăşi în trăinicia spiritualităţii chinezeşti şi altele înrudite au dat o anduranţă unică Chinei, de multe ori învinsă, divizată, şi de fiecare dată renăscând - eventual prin asimilarea vecinilor invadatori.
Combinaţia dintre confucianism, arta războiului a lui Sung Tzu şi GO explică multe din istoria Chinei, bazată pe un „realpolitik” specific. Mao însuşi era un bun cunoscător al celor trei şi adesea invoca exemple din istorie ca motivare a unor acţiuni ale sale. Şi era plin de umor Mao, un umor cinic-brutal de cele mai multe ori.
Revoluţia culturală, Războiul din Coreea, confruntarea ruso-chineză, reconcilierea chino-americană, Ciu En Lai şi Deng Xiaoping, cel care a reformat spectaculos China, războaiele din Vietnam, Ronald Reagan, căderea comunismului în Europa, era Jiang Zemin şi multe altele şi mulţi alţii apar în carte. Inclusiv un număr de fotografii rare. Cu majoritatea paginilor scrise pe baza unor însemnări pe care autorul le-a făcut la faţa locului. Cum scrie pe coperta a patra (Rana Mitter, Observer), „O privire elegantă şi erudită în interiorul noii superputeri mondiale”.
Finalul cărţii constată complexitatea relaţiilor chino-americane, tensionate din multe puncte de vedere, dar ambele părţi sunt obligate la cooperare şi coevoluţie, într-o ordine mondială care să includă China ca mare putere. Kissinger dixit!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
