Vedere de pe Dealul Olarilor Epigrama, grea misie
Sunt dinadins ambiguu: greu de scris aşa ceva, dar şi având o grea sarcină.
Pentru că nu-i deloc uşor să generezi epigrame. Gen atrăgător, minor, popular, patru versuri, acolo, ce mare lucru, dar pretenţios, bijuteriile mici se şlefuiesc cu trudă, îţi trebuie ochelari de ceasornicar, tocmai de aceea e o capcană pentru veleitari. Românul este născut epigramist - poet a spus clasicul, dar românul are şi umor, iar poezie plus umor, gata epigrama! Uneori e aşa, alteori nu este... Când e aşa, ies lucruri frumoase, sclipitoare chiar (recitiţi-l pe Păstorel Teodoreanu), când nu, mai bine lipsa.
Mai peste tot întâlnim potrivitori de cuvinte care declamă cu aplomb, ba chiar şi publică (se găsesc editori care pentru bani tipăresc orice, apoi laudă ce au publicat), un fel de strigături de patru rânduri care au marea calitate că rimează versul al doilea cu al patrulea. Greu de aranjat o rimă şi între versurile rămase, mai bine scrii încă o "epigramă" decât să te surmenezi. Ce e mai grav, umor iok, vorba turcului, hazul stă în pretenţia că autorul e epigramist. La fel de iok surpriza, "grăuntele de uraniu", fosforul, diferenţa dintre catren plat şi epigramă. Orice oraş trebuie să aibă un fanfaron care să ilustreze trista figură a epigramistului autointitulat, avem şi noi fanfaronul nostru, pe deasupra, culegător de folclor deşucheat şi "modest" de nu încape în oglindă. Tristă figură, repet, să-l lăsăm în insectarul cu ciudăţenii, alături de alte gâze ratate, oricum pe limba lui/lor piere/pier.
Îi ajută să se mai desumfle epigramele. Epigramele altora, desigur. Toţi gonflaţii se tem de epigrame. Un catren cu un ghimpe (de veghe) în coadă face mai mult decât titlurile pe care şi le acordă reciproc mitomanii, îi reduce în acompaniamentul unui fâssss prelung la adevărata dimensiune.
Citeam de curând că epigrame nu se mai scriu decât în limba română, prin ţinuturile locuite de români, la noi şi împrejurul ţării. Interesantă observaţie - mă îndoiesc însă că este adevărată. Umorul presupun că nu s-a epuizat la celelalte popoare. Atunci, de ce nu se foloseşte pentru a fabrica "medicamente ri(t)mate"?! Nu mai au metehne, politicieni, piţipoance, farseuri, moftangii, li s-au epuizat jocurile de cuvinte, calambururile, motivele şi plăcerea duelului pe rime? Cum dau ei cu zacherlină (de la Topîrceanu citire) în cei care merită a fi ţintiţi cu aşa ceva? Poate au trecut vreo lege prin Parlamentele lor prin care pseudoepigramele se pedepsesc cu muncă în folosul societăţii, lipsa de rimă cu o săptămână de spălat zidurile de inscripţii agramate, iar lipsa de umor cu o săptămână de scris inscripţiile la loc, ca să aibă revidivistul ce face dacă nu se învaţă minte. Ne-ar trebui şi nouă o lege de genul ăsta... O hotărâre de Consiliu Municipal măcar...
Că tot l-am invocat pe Păstorel, să reluăm o quintă – regală, cum altfel:
1. Din Craiova pân' la Iaşi/ Se resimte lipsa sării,/ Fi’ndcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării.
2. Beau băieţii harnici/ De cu seară-n zori:/ Unii sunt paharnici,/ Alţii turnători.
3. O să intru în păcat,/ Sfinte Doamne, ţine-mă!/ Pentru vin nu am ficat,/ Pentru apă... inimă!
4. Medrea, când îmi ţine calea,/ Crede ca un gogoman,/ Că-i mai mare decât Han/ Ce să spun: Mai mare... Jalea!
5. Pământul s-ar fi dus, hainul,/ De-a berbeleacul, vorba ceea,/ De n-ar fi fost pe lume vinul,/ Tutunul, dracul şi femeia!
