„Hora Unirii”, O POEZIE CE NU TREBUIE UITATĂ
S-a întâmplat adesea ca unele evenimente şi momente de referinţă din istoria României să fie gândite, intuite şi prefaţate în chip minunat de către istorici, poeţi şi scriitori români cu câtva timp înainte de îndeplinirea lor. Exemplul concludent în această privinţă îl reprezintă actul istoric ce avea să se petreacă în Ianuarie 1859, deci exact acum 162 de ani şi înscris cu litere de aur în cartea de istorie a neamului nostru. Avea să fie gândit, intuit şi prefaţat în mod exemplar de către românul de viţă veche din Moldova, poetul Vasile Alecsandri, în poezia sa intitulată atât de clar, de expresiv şi de frumos în "Hora Unirii". În acea poezie, scrisă cu doi ani înainte de înfăptuirea Unirii din 1859 (adică în anul 1857), prin versuri minunate, înflăcărate şi pătrunse de un cald fior naţional - patriotic, poetul exprima dorinţele, gândurile de veacuri ale poporului român strâns legate de realizarea unui clar, înalt şi logic obiectiv: unirea pentru totdeauna a românilor de dincoace şi de dincolo de râul Milcov şi din întreaga arie de vieţuire românească într-un singur stat, unitar, independent, suveran şi înfloritor. Acest obiectiv avea să fie astfel exprimat de către Vasile Alecsandri chiar în prima strofă a poeziei sale: "Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inima română, / Să-nvârtim hora frăţiei, / Pe pământul României". În creaţia poetică la care ne referim, se exprimau apoi, prin versuri încântătoare şi minunate ideile îndreptăţite ce stăteau la baza înfăptuirii actului istoric din ianuarie 1859, dar şi a celui care va urma, adică înfăptuirea Marii Uniri şi anume că românii trăitori în spaţiile geografice de dincoace şi de dincolo de Milcov, ca şi cei din Transilvania, sunt fiii aceleiaşi vetre şi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi credinţă, sunt însufleţiţi de aceleaşi obiceiuri şi idealuri. Iată cât de expresiv şi de mişcător se exprimă aceste adevăruri în două dintre strofele poeziei "Hora Unirii": "Amândoi suntem de-o mamă, / De-o făptură şi de-o seamă, / Ca doi brazi într-o tulpină, / Ca doi ochi într-o lumină. // Amândoi avem un nume /Amândoi o soartă-n lume, / Eu ţi-s frate, tu mi - eşti frate, / În noi doi un suflet bate".
În virtutea acestor realităţi era deci firesc, era îndreptăţit, era logic ca poetul să-şi cheme fraţii de acelaşi neam, de aceeaşi limbă, de aceleaşi idealuri şi scopuri care fuseseră obligaţi să trăiască de veacuri în teritorii despărţite prin hotare arbitrare şi nedrepte, să înlăture acele linii de demarcaţie şi să se unească, în sfârşit, nu doar în cugete şi simţiri, în credinţe şi prin limba vorbită, aşa cum erau de altfel şi până atunci, ci şi din punct de vedere geografic, prin dispariţia "graniţelor" ce separaseră român de român, frate de frate, popor de popor etc. În această idee, prin versuri la fel de înflăcărate şi de mişcătoare, ca cele citate mai înainte, poetul îşi cheamă confraţii la unire şi la unitate şi - i îndeamnă să se prindă, cu mic, cu mare, în "Hora Unirii", prin aceste versuri: "Măi muntene, măi vecine, / Vino să te prinzi cu mine, / şi la viaţă cu Unire, / şi la moarte cu-nfrăţire". Mai departe, poetul care anticipa în versurile sale că Unirea se apropia le va adresa confraţilor săi chemarea înflăcărată: "Vin la Milcov cu grăbire, / Să-l secăm dintr-o sorbire, / Ca să treacă drumul mare, / Peste-a noastre vechi hotare. // şi să vadă sfântul Soare, / Într-o zi de sărbătoare, / Hora noastră cea frăţească, / Pe câmpia românească!"
În sfârşit, în poezia sa cu conţinut profetic, poetul Vasile Alecsandri le arată românilor, ca nimeni altul până la el, ce înseamnă şi ce semnificaţie majoră va avea Unirea Principatelor, prin versurile cuprinse în această strofă: "Unde-i unul, nu-i putere, / La nevoi şi la durere, / Unde-s doi puterea creşte, / şi duşmanul nu sporeşte!" Sunt, evident, versuri celebre, care vor intra definitiv în conştiinţa românilor de bine şi-i vor călăuzi şi însufleţi în luptele ulterioare pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Versurile din poezia „Hora Unirii” scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1857 vor fi învăţate pe de rost de către români, iar apoi când vor fi puse pe note muzicale de către Alexandru Flechtenmacher, românii cu mic cu mare, la aniversarea Unirii din 1859, se vor prinde în hore şi vor juca "Hora Unirii" la Iveşani, la Bucureşti, la Craiova, la Iaşi, în Banat, la Timişoara, la Cluj, în Transilvania, la Chişinău, în Basarabia, la Cernăuţi, în Bucovina şi în atâtea alte locuri de pe pământul românesc. "Hora Unirii" sau "Hora frăţiei", era după cum clar şi frumos se exprima poetul în ultima strofă a poeziei sale "Hora noastră cea frăţească, / Pe câmpia românească!"
Simţind prin propriile lor sentimente şi trăiri faptul că "Unirea face puterea", aşa cum se exprimase într-un vers nemuritor poetul Vasile Alecsandri, urmaşii generaţiei de unionişti de la 1859 şi-au unit şi ei energiile şi faptele, lucrând şi luptând cu ardoare, dar în noua etapă istorică fiind nevoiţi să folosească şi braţele armate ale ţării în războiul de reîntregire naţională din anii 1916-1918, pentru realizarea Marii Uniri, fapt istoric petrecut la 1 Decembrie 1918. Cântând şi evocând acea glorioasă izbândă, un mare poet din generaţia de luptători ai Marii Uniri, ardeleanul Octavian Goga va scrie, aceste versuri în poezia sa intitulată "Vita nuova": "Te-am dărâmat hotar de-odinioară, / Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, / Veriga ta de foc nu mă mai strânge, / şi lanţul tău a încetat să doară".
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
