La curtea lui Urmuz - Habitatul silvantropic
Sintagma anterioară numeşte un proiect extrem de interesant, lansat de curând de profesorul Petre Guran, istoric-filosof-om de cultură, în cadrul Şcolii de la Buneşti, o iniţiativă despre care am mai vorbit (în fiecare vară, la Buneşti pe Vâlsan, o duzină-două de tineri, mai ales studenţi la arhitectură, dar nu numai, construiesc case „în stil vechi”, de lemn, lut, cărămidă, în care locuiesc, la margine de pădure, oarecum „departe de lumea dezlănţuită”, sub coordonarea soţilor Petre Guran şi Ana-Maria Goilav, arhitectă).
Ideea este prinsă în denumire: a trăi în bună comuniune cu pădurea, cu natura în general. Spune P. Guran, într-un scurt text programatic publicat în numărul din decembrie 2020 al revistei „Curtea de la Argeş”: „Ideea de a îmbina preocuparea pentru salvarea naturii de furia consumeristă a omului postmodern, cu necesitatea de a salva omul de propria sa cecitate hedonistă și progresivistă, care-i creează grave probleme de natură psihologică și interrelaționare, s-a născut din alăturarea a două concepte care s-au formulat identic, autolimitarea, întâi de către ethologul și teoreticianul ecologiei Konrad Lorenz (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate), apoi de către scriitorului și disidentul politic Aleksandr Soljenițîn, prin formula «autolimitarea omului».” Şi precizează: „Habitatul silvantropic își propune să exploreze diferite aspecte și condiții care pot asigura că alăturarea habitatului uman de mediul înconjurător să nu producă nicio atingere continuității mediului natural. Exemplul va fi dat de o comunitate academică (studenți și profesori sau ucenici și maeștri) care își propune să se așeze în marginea unei păduri și să-și procure materia necesară viețuirii cât mai mult în plan local și din resurse pe care le oferă natura de la sine.”
Că este nevoie de aşa ceva ni se spune de multă vreme, iar bibliografia aferentă este imensă. Cu adevărat, omenirea se grăbeşte spre un final deloc confortabil, prezic mulţi analişti (au fost numiţi declinologi, ba chiar, ironic, colapsologi - lasă că şi titlurile de cărţi şi eseuri sunt pe potrivă: Naufragiul civilizaţiilor îşi intitulează Amin Maalouf, Premiul Goncourt 1993, eseul apărut în 2019).
Suntem, deci, avertizaţi. La nivel teoretic-filosofic stăm bine. Apar tot mai multe semne că se întâmplă ceva şi la nivel practic - din păcate, nu la nivel „înalt” (poate, cu excepţia UE care, teoretic, are nişte şanse de a influenţa lucrurile, măcar în zona ecologică, poluare): nu (mai) cred în „mişcări”, în ONG-uri globalizate, în organisme internaţionale, toate s-au dovedit politizate, controlate, manipulate şi manipulatoare. Există însă o evidentă resurecţie a întoarcerii la natură, „la ţară” (pandemia curentă favorizează şi ea tendinţa).
Iniţiativa recentă a Şcolii de la Buneşti, se plasează oarecum „transversal” în acest context: o explicită fundamentare filosofico-istorică, lucru important pentru un proiect de durată şi de amploare, acţiuni „la firul ierbii”, practice la modul cel mai propriu al termenului, implicând un număr de persoane ce se doreşte cât mai mare, mulţi tineri, mai ales studenţi, având nu numai intenţia, ci şi şansa (Şcoala de Buneşti este o suport şi o garanţie) de a forma o comunitate, trainică, vizibilă, cu posibilităţi de a atrage „imitatori”, de a lăsa urme în memoria locurilor, de a forma atitudini şi personalităţi. O premisă care mă face optimist este şi faptul că România încă mai are păduri, mai are sate, mai are natură.
Sunt sigur că vom mai auzi despre habitatul silvantropic - la Buneşti şi în alte locuri.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
