Tabiet cultural - 3 februarie 2021
Cearta dintre Eminescu şi Regina Elisabeta
Considerat de mulţi critici de literatură şi specialişti a fi cel mai mare poet român din toate timpurile, se spune că Mihai Eminescu nu era întotdeauna o persoană sociabilă. Ba mai mult, acesta devenea chiar nepoliticos în anumite contexte care nu-i făceau plăcere. La fel s-a întâmplat şi în cadrul unei întâlniri între poet şi Regina Elisabeta, rendez-vous care nu s-a sfârşit deloc bine. Regina Elisabeta a României, soţia lui Carol I al României, a fost unul dintre cei mai mari protectori ai artiştilor din România. Titu Maiorescu, prieten cu Eminescu şi apropiat al Reginei, s-a gândit că marele poet român ar putea beneficia de sprijinul regal şi a facilitat o întâlnire între cei doi, în speranţa că poetul va avea numai de câştigat. În anul 1882, pe când Mihai Eminescu avea 32 de ani, poetul a ajuns în faţa Reginei. Aceasta l-a primit cu multă amabilitate şi prietenie, l-a servit personal cu ceai şi a încercat să poarte o conversaţie. Numai că... nu a prea avut cu cine. În momentul în care Elisabeta i-a lăudat opera, poetul n-a făcut decât să ridice din umeri şi să spună, cu tristeţe în voce şi cu ironie: "Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci". La un moment dat, Elisabeta însăşi i-a arătat o poezie compusă de ea. Eminescu a continuat atacurile: "Maiestate! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată!". Regina nu s-a pierdut cu firea şi ar fi replicat: "Uiţi că vorbeşti cu regina României?". "Da, dar nu cu regina poeziei!", ar fi încheiat Eminescu. Întâlnirea dintre cei doi nu a adus nimic bun pentru poet. Cu toate acestea, Regina nu s-a supărat pe poet şi a descris întrevederea în însemnările sale. "Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faus, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. (…) Mă compătimi pentru că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. (…) Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare".
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
