Dramaturgul şi prozatorul Ion Luca Caragiale - revizor şcolar cu reşedinţa în Curtea de Argeş

Written by Prof. Daniel DEJANU on 02 Februarie 2021.

Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii; în lumea teatrului, în cea politică şi socială, cunoscând îndeaproape politicienii liberali şi conservatori, îi cunoaşte foarte bine pe profesori, pe avocaţi şi pe funcţionari, pe munteni, moldoveni şi ardeleni. În experienţa lui Caragiale se manifesta o pasiune a observaţiei privind caracterele din societate. Întinsa şi variata lui experienţă de viaţă s-a revărsat în întregime în opera sa. "Am învăţat în şcoala lumii" scria Caragiale. Citindu-i valoroasa operă, constatăm că lumea lui Caragiale este un minunat antidot pentru preocupările tragige de astăzi, când întreaga lume este bântuită de o pandemie ucigătoare. Dacă ne gândim că dramaturgul şi-a scris "Momentele" pe timpuri analoage cu ale noastre, între anii 1899 - 1900, pe timpul unei mari crize economice şi politice (fireşte, o criză benignă şi inofensivă faţă de cea de astăzi), dar şi atunci era vorba de corupţie, de reducerea bugetului, de sărăcia românilor şi scăderea salariilor funcţionarilor publici, numeroşi şomeri, antinomii sociale şi o lupta politică înverşunată între partidele politice. Iubitul nostru profesor, acad. şerban Cioculescu, marele exeget al lui Caragiale, ne povestea adesea, la cursul de istoria literaturii române, despre faptul că autorul "Scrisorii pierdute" a cunoscut foarte bine şi Argeşul, deoarece a locuit în Curtea de Argeş, în perioada revizoratului său şcolar. Revizorul avea de fapt reşedinţa în oraşul Basarabilor şi de aici a iniţiat diverse călătorii (cu trăsuri de închiriat) prin diverse meleaguri din satele judeţului Argeş, pentru a vizita şcolile primare.

În casa lui Titu Maiorescu din Bucureşti, Caragiale l-a cunoscut pe marele arhitect francez Lecomte du Nouy cu care a rămas toată viaţa în "relaţii epistolare amicale". Surpriza a fost că pe acest arhitect francez l-a întâlnit şi la Curtea de Argeş, unde colabora cu tînărul N. Gabrielescu, în acţiunea de restaurare a Mânăstirii Meşterului Manole. De altfel, ne-au rămas scurte lucrări arheologice ale lui N. Gabrielescu despre Biserica Domnească de la Curtea de Argeş şi despre restaurarea unor monumente istorice din vechea capitală a ţării Româneşti. Gabrielescu, un băiat de viaţă şi cu fantezie, se împrieteneşte cu Caragiale şi "ca între flăcăi" face din când în când aluzii la petreceri galante. În calitate de adjunct al arhitectului francez, Gabrielescu "era ciceronele vizitatorilor simandicoşi, români sau străini", care veneau în vizită la Mănăstirea Argeşului şi dădeau sfaturi privind tehnica restaurării. Curios din fire, dramaturgul a cunoscut multă lume în urbea Basarabilor, în special intelectuali participanţi la diverse agape distractive, prin saloanele regale. Ca om de cultură, Caragiale s-a remarcat ca observator direct, apropiat de oameni, care sintetizează prin gest şi vorbire structura tipic socială a personajelor vremii.

Din simpatie, deşi nu făcea politică liberală, dramaturgul Ion Luca Caragiale a fost numit revizor şcolar pe judeţele Rm. Vâlcea şi Argeş, de către istoricul liberal V. A. Urechie, ministru al instrucţiunii publice şi cultelor. În revista "Şcoala română" din Ploieşti, de la 28 februarie 1882, se anunţă permutarea lui I.L.Caragiale "la cerere" de la "districtele Suceava şi Neamţu", la circumscripţia Argeş-Vâlcea. Cauza? "dorinţa de a pune distanţă între el şi Veronica Micle", adesea vizitată în cursul iernii la Iaşi şi care, iarăşi împăcată cu Eminescu, rupsese cu dânsul şi îi cerea scrisorile înapoi. Prudent, Caragiale evita şi posibile acte de violenţă ale lui Eminescu.

Prin şcolile din Curtea de Argeş, povestea şerban Cioculescu, revizorul Caragiale proceda mai mult "ca un ironist decât ca un organ de control". Într-un rând, la şcoala de Fete de pe Strada Damaschin, privind de pe coridor pe geam, văzu şcolăriţele în bănci, iar la catedră, institutoarele tăinuiau. Urmează un dialog fulger dintre Caragiale şi cele două institutoare:

"- Ce faceţi, Doamnelor?

- Şcoală, domnule revizor.

- Văd… Asta de pe sală ce este?

- Este arhiva şcolii; n-avem cancelarie.

- Bine, bine, şi la catedră ce tăinuiaţi?

- Colega îmi cerea unele lămuriri de serviciu.

Aha!... Continuaţi dar… scuzaţi că v-am deranjat!... şi revizorul a plecat zâmbind."

La şcoala de Băieţi din curtea Bisericii Domneşti îl găsi într-un rând pe institutor moţăind pe catedră cu capul între mâini, iar pe elevii săi dondănind. Copiii săriseră în picioare, strigând în cor: "Bună ziua !" Dascălul sări şi el "ca ars" de pe catedră, ieşind cu ochii tulburi înaintea revizorului, care-l luă la refec:

"Cine-i idiotul care dă lecţii d-astea ?
Eu sunt… Să trăiţi !
Se vede cât de acolo… !"

La atât s-a limitat "inspecţia". Caragiale nu sancţiona. Se mulţumea să vadă şi să înregistreze.

Un tânăr învăţător şi poet, N. V. Piperescu, care apoi a intrat în armată şi a luat gradele până la acela de colonel, a scris, ca maior, în 1912, la aniversarea de 60 de ani a maestrului, un articol de amintiri, rămase aproape 50 de ani inedite. Era învăţător sătesc la Cîineni în Vâlcea şi aştepta toată primăvara inspecţia revizorului. Pe la sfârşitul lunii mai îl zări pe Caragiale în uşa hanului lui Nicola Hristu, unde locuia; era îmbrăcat "cu o jachetă albă, cu o pălărie cenuşie, cu bordurile dinainte resfrânte pe frunte şi cu ochelarii pe nas". Întrebându-l pe dânsul despre învăţătorul din sat, la răspunsul primit, se grăbi să caute o căruţă cu doi cai, să-l ducă la Sibiu. La înapoiere, s-au întâlnit o singură dată la masă, invitaţi fiind de Manole, telegrafistul de la Râul Vadului. Apoi s-au văzut la Rm. Vâlcea, la conferinţele şcolare din august, prezidate de revizor, la care asistau peste 80 de învăţători şi peste 100 de preoţi, cadre didactice. Corpul didactic îl aştepta cu scepticism pe Caragiale, obligat să facă două lecţii model: una de aritmetică, alta de gramatică. Toţi ştiau că revizoratele erau posturi "cam de căpătuială", iar pe Caragiale îl credeau "slab cu didactica". Cele două lecţii au dat peste cap prevederile "prepuielnicilor". Caragilae făcu o bună lecţie de aritmetică, iar la gramatică le dădu un model de citire, făcând cu patos lectura poemei lui Grigore Alexandrescu "Umbra lui Mircea la Cozia". Înţeleasă cu toţii că "Chiar dacă o fi fost pus Caragiale pentru căpătuială revizor şcolar, apoi e revizor cum trebuie". Umorul nu-l părăsea în nici o împrejurare. În timpul conferinţelor, văzu pe un preot moţăind. Caragiale aşteptă să se deştepte şi-i dădu acest sfat: - Părinte, în timpul conferinţelor să bei ceai în loc de lapte dimineaţa"… Dar nici popa nu s-a lăsat mai prejos, răspunzând cu o precizare topografică: - Eu nu beau nici ceai, nici lapte, domnule revizor, ci câte o ţuiculiţă, că-s de prin partea prunilor". La atâta se reduc amintirile didactice ale maiorului N. V. Piperescu, căzut peste patru ani pe câmpul de luptă în calitate de colonel şi avansat general post-mortem. El păstrase amintirea unui minunat "causeur", care i-a întreţinut o noapte întregă de drum în căruţă, cu alţi doi însoţitori de la Curtea de Argeş la Piteşti. L-a mai văzut la Paşcani, unde a aflat de la soţia unui coleg despre Caragiale că era un neîntrecut dansator: "dansa foarte bine, atât de bine că n-a văzut pe altul să-l întreacă". Aşa se explică succesele lui de holtei pe lângă fete de toată vârsta, femei măritate şi văduve consolabile, ca Veronica. Alt martor de la care au fost culese amintirile de la cele două şcoli din Curtea de Argeş, preotul Gh. Duţeanu povestea că, la conferinţele generale anuale din Piteşti, Caragiale a comandat o agapă colegială la restaurantul "Dacia" din Strada Mare. Aici, în capul mesei, flancat între tribunul Dobrescu-Argeş şi institutorul Vasile Popescu-Stoileşti, Caragiale a strălucit cu verva lui obişnuită, dar lasă şi pe alţii să se desfăşoare, cerându-le să povestească amintiri ("câte o nuvelă originală din viaţă"). Unui tânăr învăţător care istorisi cum, copil fiind şi tăind iarna o cracă mare de fag, aceasta i-a căzut în cap şi l-a prăvălit în zăpadă, revizorul îi spuse: "Măă, dar tare stea ai mai avut!" Caragiale credea în steaua fiecăruia, dar era neîncrezător în a lui proprie. După aproape 60 de ani de la aceste evenimente, profesorul Ion Gr. Rădulescu culese informaţii, cu prilejul lecturii cărţii învăţătorului D. Udrescu "Contribuţiuni la istoricul şcoalelor din Curtea de Argeş", Caragiale şi-ar fi făcut prieteni şi la Piteşti, iar printre cei mai buni ar fi fost un Iancu Trifonescu, frate cu profesorul şi avocatul Toma Trifonescu. Altceva, nimic nou! Ba da, chestiunea dacă "O scrisoare pierdută" nu s-ar fi inspirat şi din moravurile politice piteştene. "Sunt persoane care văd în Farfuridi pe vechiul om politic local, ridicat prin lupte şi manevre electorale la înalte situaţii, avocat iscusit şi teatral, răscolitor de mulţime, prin vorbe multe şi goale, îndrăzneţ şi plin de încredere". El s-ar fi chemat Dimancea. Profesorul Rădulescu îşi încheia foiletonul cu întrebarea dacă "Năpasta" şi-ar localiza acţiunea în satul Corbeni din judeţul Argeş, de ce nu şi-ar fi luat autorul "Scrisorii pierdute" şi unele observaţii politice locale ? Dar prietenul I. Suchianu scria în amintirile sale că "geneza Năpastei ar fi fost cunoaşterea unei fete de o frumuseţe desăvârşită care servea la o cârciumă din satul Tigveni de pe Topolog, în judeţul Argeş; la plecare, minunându-se de frumuseţea ei, Caragiale ar fi primit de la un flăcău acest răspuns: Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om !". Autorul dramatic ar fi "văzut în vorbele flăcăului tema unei drame de la ţară" şi ar fi început însăilarea ei (prin 1884). Dar şerban Cioculescu afirmă în monografie: "nu ni se pare convingătoare versiunea acestei geneze"(şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, p.245).

Din dosarele aflătoare la arhivele oraşelor Piteşti şi Rm. Vâlcea nu s-au păstrat decât acte nesemnificative, semnate de Caragiale ca revizor, între 22 (?) februarie şi 31 octombrie 1882. După conferinţa de vară din Piteşti cu învăţătorii, cerea cu nerăbdare de la prefectură rambursarea cheltuielilor extraordinare, făcute din buzunarul său. Nu putem fi pe deplin de acord cu Mihail Robea, semnatarul articolului "I.L. Caragiale - revizor şcolar în Argeş"(Secera şi Ciocanul, Piteşti, 26 septembrie 1964) care vorbeşte de "bogata activitate pedagogică desfăşurată în cadrul inspecţiilor" fără exemple concrete şi care conchide într-o activitate "intensă desfăşurată de Caragiale în regiunea Argeş". Să nu exagerăm. Caragiale a făcut faţă onorabil îndatoririlor lui de revizor şcolar şi s-a descurcat strălucit la conferinţele de vară, când actorul neîntrebuinţat a dezminţit pe cei ce se aşteptau să-l vadă făcându-se de râs. Caragiale nu s-a dat îndărăt înaintea greutăţilor profesionale. A încercat să le înfrunte cu bărbăţie. Mai târziu, într-o polemică pe o chestiune şcolară, putea scrie aceste frumoase rânduri: "Cunoaşteţi dv. Saxonia ? Cu atât mai bine pentru dv. România însă, daţi-ne voie, nu o cunoaşteţi, pentru că vorbiţi de siluita aducere a copiilor la şcoală. Aceasta nu se poate; v-o spunem noi, care cunoaştem ţara şi o cunoaştem nu pentru că am fost vara la Câmpulung, Rucăr şi Dâmbovicioara în partidă de petrecere cu cucoane, sau la băi la Lacul Sărat ori Pucioasa; o cunoaştem pentru că am străbătut dealurile şi munţii călare şi pe jos şi pentru că am fost în poziţie să studiem lucrurile de aproape şi să vă putem spune următoarele: Pe toată regiunea dealului şi muntelui în România - regiune în care este cea mai multă populaţie după datele statistice - comunele sunt aşezate pe spaţiuri de teren foarte largi; sunt comune prin care mergi cu căruţa un ceas şi două: o casă pe un deal, alta pe altul, într-o vale trei şi tocmai în cealaltă vale biserica, primăria şi şcoala; aceasta în deosebire de câmp, unde satele sunt strânse la un loc, dar depărtate unele de altele în distanţe foarte mari. De aceea pe trâmba dealurilor şi munţilor de jos niciodată nu mergi prin pustiu. Ici o casă, dincolo alta, şi astfel se leagă comună de comună, risipite pe văgăune şi pe piscuri. O fi acesta rezultatul vestitelor retrageri şi adăposturi la munte de frica incursiunilor vrăjmaşilor de pe râpa dreaptă a Dunării, de care ne vorbeşte Istoria, nu e locul să discutăm aici; e probabil să fie aşa; destul că, aşa fiind, aşezarea risipită a comunelor noastre este un lucru real, care zădărniceşte şi instrucţia publică rurală şi în genere administraţia comunală şi judeţeană" (articol nesemnat, în "Voinţa naţională", 19 iunie 1885, Opere, 1965, p. 153). Aşa era România mică din 1882 de 5 milioane de locuitori. Ca s-o străbată un revizor pe teren, trebuia să bată coclaurii, viroagele şi celelalte accidente topografice pe jos, călare sau - în cel mai fericit caz - în căruţă, în căutare de şcolari şi dascăli fantomatici. Eminescu s-a adaptat cu entuziasm acestor condiţii, pentru că avea un suflet de viteaz şi de reformator. Caragiale a făcut ca revizor o experienţă de viaţă utilă, scăpând cu faţa curată, dar n-a fost un astru al controlului în învăţământ ca Eminescu.

Bibliografie: Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, Editura pentru Literatură, 1969, p.113-124); Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu "Istoria Literaturii Române Moderne", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!