Cinci secole de la primul document scris în limba română, Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung-Muscel, care se păstrează din anul 1521
Se ştie că începuturile scrisului românesc se pierd în negura vremurilor, iar rezultatul evoluţiei limbii române se află în condiţii speciale a evoluţiei limbii latine populare din Dacia, care a devenit cu timpul limba română. Făcând parte din grupul ţărilor aflate sub influenţa ortodoxiei răsăritene, Moldova şi ţara Românească adoptă ca limbi oficiale, de cult şi cultură, slavona şi (în mai mică măsură) greaca. Transilvania promovează, în plus faţă de aceste limbi, latina prin intermediul catolicismului. Fiind o arie mai izolată, limba română rămâne mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, păstrând astfel multe elemente latine, care în italiană, franceză, spaniolă, portugheză au dispărut. "Transplantată în răsăritul Europei - scria acad. Al. Graur - înconjurată de limbi neromanice, româna a suferit influenţe din partea acestora, în primul rând din partea limbilor slave, ceea ce în parte s-a soldat cu rezultatul paradoxal că şi-a păstrat mai bine caracterul latin decât celelalte limbi romanice. În continuare, a suferit influenţe din partea limbii latine şi a limbilor romanice apusene". Uzul limbii slavone în biserică şi în cancelarii a întârziat apariţia textelor române care apar abia în secolul al XVI-lea. Cel mai vechi document scris şi păstrat până astăzi în româneşte este din anul 1521 - Scrisoarea boierului (negustor) Neacşu din Câmpulung (Dlăgopole, denumirea slavă) către Hans Benkner, judele (magistrat) Braşovului. În Scrisoarea sa, negustorul câmpulungean îl informează pe judele Braşovului despre mişcările armatei turceşti (e vorba de expediţia sultanului Soliman II, contra Belgradului, din ferbruarie 1521, care îi dă ordin lui Mohamed, guvernatorul turcesc, să pornească la luptă în drumul lor spre Dunăre: "…au eşit den Sofia (…) şi s-au dus în sus pre Dunăre. I pac (de asemenea) să ştii dumniiata că au venit un om de la Nicopoe (Nicopole) de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut cele corăbii ce ştii şi domniiata pre Dunăre… că bagă den fiecare oraş câte 50 de omini (oameni) să fie în ajutor în corăbii. I pac să ştii cumu se-au prins nişte meşteri den ţarigrad cum vor trece acele corăbii la locul acela strâmtu ce ştii şi domniiata"(locul acela "strâmtu" este, probabil, Dunărea la Porţile de Fier) De asemenea, negustorul muscelean îi aminteşte că "are frică mare şi Băsărab de acest lotru de Mahamed beg mai vârtos decât domniele voastre" şi îl îndeamnă pe magistratul braşovean: "să vă păziţi cum ştiţi mai bine"…etc. Sigur că "Băsărăb" nu e altcineva decât Neagoe Basarab, domn încă, în acel moment, al ţării Româneşti. Din păcate, anul 1521(toamna) este şi anul morţii marelui cărturar şi domn al Munteniei, Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeş şi autorul Învăţăturilor către fiul său Theodosie - întâia mare carte originală a culturii noastre din perioada scrisului în limba slavonă. De aici încolo folosirea scrierii române e din ce în ce mai deasă şi textele se înmulţesc. Se presupune însă că s-a scris româneşte, prin scrisori, pentru particulari, cu mult înainte de anul 1521. Putem da câteva exemple: socotelile municipalităţii Sibiului menţionează suma de 1 florin plătită, în 1495, unui preot român pentru redactarea unei scrisori româneşti. Înainte însă de această dată, boierul Dragomir Udrişte începe o scrisoare slavonească (1482-1492), adresată braşovenilor, cu cuvintele "Bunilor i cestitem" în loc de "Dobrem i cestitem". De asemenea, în 1485 este amintit jurământul omagial făcut de ştefan cel Mare la Colomeea regelui Cazimir al Poloniei, care ar fi fost tradus din româneşte ("ex valachico") în latineşte - ceea ce ar arăta că a existat un concept în limba română al acestui text. (după Rosetti-Cazacu-Onu, Istoria limbii române literare, 1971). În acest timp, tendinţele către un scris românesc şi către promovarea limbii române în biserică şi în relaţiile oficiale se accentuează, în condiţiile dezvoltării interne a societăţii şi sub influenţa unor curente cultural-religioase din afară. Într-o vreme de grea oprimare externă şi internă, cărţile tipărite în româneşte, pentru prima dată, contribuie la şlefuirea limbii scrise, puternic mijloc de dezvoltare a culturii naţionale. În aceste texte tipărite, în condiţii deosebit de grele, se poate vedea pentru prima dată grija pentru şlefuirea limbii, de a alege cele mai potrivite cuvinte pentru ca norodul să poată pricepe graiul în care i se vorbeşte. În epilogul "Evanghelierului" din 1581, bazându-se pe un citat dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel către Corinteni, traducătorul, diaconul Coresi (cel care introduce tiparul în limba română, în 1559) amintea că "în sf. beserică mai bine este a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de cuvinte neînţelese în limba străină" În acest scop sunt traduse textele slavone şi traducerile mai vechi. Textele nordice, maramureşene, sunt şi ele folosite de Coresi cu discernământ, am spune critic, eliminându-se din ele regionalisme neînţelese în celelalte regiuni ale teritoriului locuit de români. Aşadar, limba noastră este rezultatul evoluţiei istorice, de-a lungul secolelor, a limbii care s-a instalat în Dacia după cucerirea ei de către romani, fiind, astăzi, singura moştenitoare a romanităţii orientale de odinioară, mult mai extinsă decât teritoriul Daciei lui Traian. Vorba lui Nichita Stănescu: "A vorbi despre limba română (…) este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Limba română este patria mea !"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
