Theodor Erhan - un mare condeier de odinioară

 

Am conlucrat ani de-a rândul cu poetul şi eseistul Theodor Erhan, pe vremea când activam la Casa de Cultură.

Membru fondator, secretar, apoi preşedinte al Cenaclului Literar „George Topîrceanu” al Casei de Cultură, Theodor Erhan era o personalitate deosebit de agreabilă, discretă, în viaţa cotidiană, un om timid şi amabil cu toată lumea. Se bucura de stima şi preţuirea tuturor argeşenilor, care l-au adoptat în vremuri grele, ca pe un fiu legitim. Nu aveam informaţii despre trecutul său dramatic din anii copilăriei şi ai tinereţii.

Ştiam că este basarabean (se cunoştea după vorba-i dulce, moldovenescă...), un bun specialist în economie şi în contabilitate, deşi avea studii de teologie, căsătorit cu învăţătoarea Raisa Erhan, are două fiice şi s-a statornicit în Curtea de Argeş, împreună cu familia, încă din deceniul patru al secolului trecut.

În memoria colaborării noastre, îmi asum cu onoare datoria pioasă de a-i evoca distinsa personalitate, pentru a-i păstra neîntinată amintirea în galeria celor „Neosteniţi întru Lumină”, un volum monumental de portrete, din Muscel şi din Argeş, editat cu „neostenită” strădanie de colegul şi prietenul meu, scriitorul Ion C. Hiru, trecut şi el în veşnicie la sfârşitul anului 2020.

 Răsfoind „arhiva de sertar” a familiei Erhan (cu amabilitatea soţiei şi a fiicei Liliana), am aflat adevăratele date biografice, de un dramatism tulburător, pe care poetul le păstra cu discreţie, fără să se destăinuie nici măcar prietenilor săi.

Aşadar, Todi, cum îl alintau cei apropiaţi, a venit pe lume la 25 aprilie 1916, într-o familie cu cinci copii, în satul basarabean Costeşti, judeţul Lăpuşna.

În urma Revoluţiei ruse din 1917, eveniment cu consecinţe tragice pentru românii din Basarabia, cei cinci copii ai familiei Erhan au rămas orfani de ambii părinţi, fiind preluaţi, crescuţi şi educaţi de rudele apropiate. Theodor beneficiază de bunăvoinţa şi sprijinul unchiului, fratele tatălui său, preotul Dionisie Erhan (1868-1943), Episcop de Ismail, care mai târziu va fi numit   „temporar   şi   Episcop  de  Argeş,  în  perioada 16 aprilie 1940 -11 iulie 1941”, după cum afirmă Dr. V. Marinescu, în „Monografia aşezării Argeşului, Curtea de Argeş”. După studiile primare din localitatea de baştină, susţinut şi întreţinut de unchiul său, preotul Dionisie Erhan, Todi urmează Seminarul Teologic din Chişinău, apoi Facultatea de Teologie, devenind licenţiat în anul 1943 şi hirotonit diacon la Ismail.

Dar vremurile tulburi de-atunci, când armatele sovietice invadaseră Basarabia, nu i-au îngăduit să practice teologia, pentru care se pregătise, pe meleagurile natale.

De aceea, în primăvara anului 1944, împreună cu soţia sa, învăţătoarea Raisa Erhan, şi cu cele două fiice, teologul Teodor Erhan se refugiază definitiv în România, pentru a se stabili cu domiciliul în Curtea de Argeş, unde se încadrează în diverse funcţii minore la Episcopia Argeşului. Prin reorganizarea şi înfiinţarea Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, în anul 1949, „funcţionarul-teolog” Teodor Erhan este nevoit să lucreze o perioadă departe de casă şi de familie, la Râmnicu Vâlcea şi, ulterior, la Mânăstirea Turnu. Revine însă în Curtea de Argeş, lângă familie şi se încadrează în contabilitate la Şcoala de Meserii, apoi economist la Sfatul Popular Orăşenesc şi la cel Raional.

După desfiinţarea raioanelor, este promovat ca şef-contabil la Grupul Şcolar Agricol din Curtea de Argeş, de unde se pensionează în anul 1976. Acest om „blând şi cumsecade, respectuos cu toată lumea”, cum îl caracterizau colegii în revista „Mioriţa” a Liceului Agricol, a fost nu doar un chibzuit economist sau un excelent contabil, ci şi un bun condeier literar. Trecea cu uşurinţă peniţa de pe scriptele contabile, pe cele ale creaţiei literare, purtătoare de „frumuseţi şi preţuri noi”, vorba lui Arghezi.

Aşa cum povesteşte profesorul Tudose Dracu Moldovanul în lucrarea sa privind istoricul Cenaclului Literar „George Topîrceanu” din Curtea de Argeş - „La douăzeci de ani de activitate”, după decesul profesorului Ion Rizescu, grijile cenaclului au trecut pe umerii poetului şi eseistului Teodor Erhan, membru fondator, care îndeplinea şi funcţia de secretar.

În scurt timp a devenit chiar preşedintele Cenaclului şi „mentorul spiritual” care a întreţinut flacăra aprinsă în această adevărată „Şcoală de poezie de la Curtea de Argeş”. „Mentorului spiritual, Theodor Erhan, îi sunt dator o groază de învăţături desprinse din discuţiile literare la care luam parte alături de prietenii mei Dumitru M. Ion, Ion Popa Argeşeanu şi Ion Lică Vulpeşti”, remarca distinsul ziarist Mihai Golescu în articolul „Un florilegiu”, preluat ca prefaţă în cartea „33 de poezii postume” de Theodor Erhan.

Atras de farmecul muzelor, poetul şi eseistul Theodor Erhan se preocupă de cenaclul Casei de Cultură, unde, cel puţin săptămânal, se întâlneşte cu colegii creatori de frumos din Curtea de Argeş: profesorii Tudose Dracu - Moldovanul, Virgil Şerbănescu, Tudor Mihăilă, dr. Spiru Fleturis şi dr. Ion C. Micuţ, poeţii Nicu Lucian şi Ion Radu, apoi, mai tinerii Dumitru Enache, Elvira Ilea, Al. Th. Ionescu, Cristian Baciu, Călin Felezeu, Ileana Grigorescu, Andrei Ciolac şi lista ar putea continua... Se întâlneau, într-un adevărat „laborator de creaţie”, pentru a citi, a comenta şi a evalua „fără prejudecăţi”, vorba lui Eugen Simion, noile producţii literare. La asemenea întâlniri, tinerii creatori argeşeni aşteptau cu emoţii „sentinţa” de la „înalta instanţă”, mentorul lor, Theodor Erhan: „Mai scrieţi, mai încercaţi!” De obicei, mentorul nu descuraja pe nimeni... De aceea, multe nume din cenaclul nostru se afirmă ca valori autentice la nivel naţional. Şi-i putem numi pe scriitorii deja consacraţi: Dumitru M. Ion, Al. Th. Ionescu, Ion Lică Vulpeşti, Ion Popa Argeşeanu, Mihai Golescu, Elisabeta Niţă-Novac, Elvira Ilea, Cristi Baciu, Dumitru Enache etc.. Toţi cei amintiţi au făcut „ucenicie” în cenaclul literar condus mai întâi de profesorul de limba şi literatura română, Ion Rizescu, apoi de poetul şi eseistul Theodor Erhan. După şedinţele de cenaclu, poetul Erhan rămânea ore întregi cu noi, cei care lucram în Casa de Cultură (directorul Mihai Tiţa, metodiştii Elena Tecău, Nina şi Daniel Dejanu) sau mergea la plimbare, pe b-dul Basarabilor, pentru a continua discuţiile cu dr. Ion C. Micuţ, prieteni de-o viaţă, cu prof. Virgil Şerbănescu sau cu istoricul şi criticul literar, prof. Al. Th. Ionescu, căruia i-a şi transmis ulterior „bagheta” de conducător al cenaclului. Aşa cum remarca ziaristul Mihai Golescu, „mentorul cenaclului” Erhan „avea vocaţie de critic literar şi îi recunoaştem cu toţii autoritatea, alături de profesorul de literatură, Ion Rizescu, coleg cu Sadoveanu, care venea adesea şi el la cenaclu, tot în calitate de mentor”.

Poetul Theodor Erhan n-a reuşit să publice prea mult în timpul vieţii. Ştia că orice carte, ca să fie editată, trebuia să primească avizul cenzurii ideologice, care acţiona sever şi asupra cenacliştilor, iar Theodor Erhan era un poet „dezangajat”, pentru că nu cânta în creaţiile sale „marile realizări” ale regimului...

Din contră, în poezia lui se înţelege clar „drama talentului copleşit de vremi”, cum remarca Eugen Simion, când vorbea de „generaţia poeţilor pierduţi”.

Theodor Erhan a publicat totuşi câteva sute de poezii în diverse culegeri, antologii şi, mai ales, în revista „Mioriţa”, a Liceului Agroindustrial, unde lucra ca şef-contabil. Cu ajutorul financiar al Casei de Cultură (director Mihai Tiţa), în anul 1974,  s-a editat culegerea „Ramuri în alb - din lirica Cenaclului Literar „George Topîrceanu” din Curtea de Argeş (Editura „Litera”, Bucureşti, 1974), o antologie apreciată de specialişti, în care sunt publicaţi principalii membri ai cenaclului din vremea respectivă.

Îi amintesc în ordinea apariţiei lor în carte: Ion Radu (11 poezii), Theodor Erhan (9 poezii), Nicu Lucian (11 poezii), Elisabeta Novac (8 poezii), Dumitru Enache (7 poezii), Ion Popa Argeşeanu (5 poezii), George Ivănescu (4 poezii), Tatiana Licsandra (6 poezii) şi Ion Micuţ (12 epigrame).

Aşadar, „Ramuri în alb”, cuprinde creaţii elaborate şi finisate sub directa îndrumare a celor doi mari „mentori spirituali” din „Şcoala literară de la Argeş”, profesorul Ion Rizescu şi teologul, devenit economist, poet şi eseist, Theodor Erhan.

Reprezentativ pentru poet rămâne volumul „Anotimpuri” sau „cartea tristeţilor mele”, cum spunea însuşi autorul (Editura „Litera”, Bucureşti, 1981).

Cele 45 de poezii, grupate în cicluri, pe anotimpuri, sunt ca un balsam de mângâiere, pentru vindecarea rănilor sufleteşti ale autorului. Analizând poeziile din acest volum, descoperim un poet deosebit de sensibil, un gânditor profund, o fire meditativă, un creator care face o analiză spirituală împinsă până în cele mai tainice fibre ale sufletului uman:

 „Dar sunt şi cer, şi orgă şi ecou, 

Prea plin de univers întors în sine, 

Spre semnul plus cu vorbe dacă strig, 

   Primesc, invers, acelaşi plus din mine.”  (Cerc plin)

Dezrădăcinat ca un „mesteacăn” din pământul strămoşesc şi nevoit să trăiască departe de meleagurile natale, Theodor Erhan se simte stingher şi însingurat, într-o lume sub semnul traumei şi al umilinţei.

În poezia biografică „Mesteacănul”, poetul se defineşte pe sine în ipostaza creatorului, care îşi caută chinuitor rădăcinile. 

Multe dintre creaţiile sale au rămas „în sertarul familiei”, deoarece, prin conţinutul şi ideile sugerate, nu treceau de cenzura ideologică a epocii.

Totuşi, prin grija unor „oameni de bine” ca poetul-inginer Ionel Cristescu-Muşăteşti, vecin cu familia Erhan, precum şi a domnului acad. Gheorghe Păun, cu finanţare de la Casa de Cultură, s-a mai publicat o antologie cu „33 de poezii postume” (Editura „Dacpress”, Curtea de Argeş, 2007), cu un cuvânt introductiv intitulat semnificativ „Un florilegiu”, de Mihai Golescu. În poezia „Origini”, din placheta cu „postume” amintită, poetul face mărturisiri testamentare, prezentându-şi destinul tragic al omului „strivit sub copitele cailor de vânt”:

„Calea Lactee mi-a fost / Linia naşterii mele,

Destin strivit sub copitele cailor 

La tivul patriei mele; 

Primele cuvinte mi-au fost ţipete

Şi întâiele daruri, lacrimile mamei...

Port în mine sângele strămoşilor părăsiţi,

Mereu câştigaţi de alţii la taraba vremii”... (Origini, p. 24).

În poezia „Mama”, publicată postum, eul liric trăieşte drama copilului orfan la o vârstă fragedă, care păstrează imaginea mamei în suflet, ca pe o icoană sfântă, vie şi luminoasă:

 „Îmi amintesc de tine, mângâiere, 

Surâs de candelă la nou născut, 

Lumină lină, taină, priveghere

La început de miez nedesfăcut. 

Sub ochii tăi m-am ridicat din fire 

Şi m-am ales din neguri în afară,

Pe un pământ ce tace-n jeluire 

Şi lăcrimează steaua lui polară.  

Să nu mă cauţi, mamă, în răscruce, 

Acolo unde ştii că m-ai lăsat, 

Căci drumul vechi în pribegie duce 

Şi-i negură adâncă peste sat.” (Mama, p. 21).

Revenind la ciclul „Iarna” din volumul „Anotimpuri”, cu care Theodor Erhan se legitimează în literatură, descoperim fiorul elegiac, de confesiune spirituală, prin care eul liric meditează cu gravitate la „marea trecere”... Prefigurându-şi moartea („simt frigul greu şi viaţa ce se-ncheie / cu nesfârşita iarnă care vine”), Theodor Erhan se retrage îndurerat şi discret, la 29 iunie 1988, în lumea celor din „...grădina cu flori ofilite şi straturile-n rânduri”...

Rămâne resemnat cu „prietenii tăcerii”, aşternându-şi, pentru odihna cea veşnică, „petalele durerii”, ca pe „nişte albe, moarte gânduri”... Sunt imagini din poezia „Grădina mea” de Theodor Erhan „pornite parcă din balada mioritică a poporului român, pentru care moartea este o mândră crăiasă”...

Aşadar, poetul Theodor Erhan (ca şi Coşbuc, definit ca „suflet din sufletul neamului său”) se înscrie în memoria argeşenilor cu chipul său blând, de basarabean, marcat de nostalgii strămoşeşti, adoptat însă definitiv de urbea Basarabilor.

El meditează asupra existenţei, rememorând ipostaze dure ale istoriei românilor, prin versuri care apar ca un blestem în destinul său, dar cu valoare aforistică...