Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
mari 26 octombrie 2021 02:47

Doina lui Eminescu - un manifest dureros al românismului

 „Vai de biet Român, săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, /  Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui, / Și-i străin în țara lui”…

Așa cum aprecia „acel Rege-al Poeziei”, veselul Alecsandri, „Doina este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume…”. „Eu”, zicea el splendid, „de câte ori aud Doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche”. Poezia lui Eminescu, intitulată sugestiv „Doina” este un cântec de durere al vremurilor noastre, un adevărat manifest al românismului și se încadrează în această specie prin tonalitatea specifică de tânguire, de jale adâncă și de melancolie fără leac. Din prea mare și sfântă iubire pentru poporul român, Eminescu a ajuns adesea să tune și să fulgere împotriva ciocoilor care asupresc țăranul, împotriva corupților și a stâlpilor de cafenea, a tuturor străinilor care vor să subjuge țara noastră. Vai, biet Popor Român, ne întoarcem la vremurile pe care le trăia Poetul național?! Codrul, din frate cu românul, cum mai era pe vremea lui Eminescu, astăzi s-a făcut mină de aur pentru poftele tuturor adușilor de vânturi… „Doina” lui Eminescu parcă a fost scrisă în zilele noastre… De aceea se spune că autorul „Luceafărului” este contemporanul nostru, „un magister perpetuum”, cum îl definea Nichita Stănescu. În conținutul discursului liric din „Doina” eminesciană (citită de Poet în ședința Junimii din Iași, în iunie 1883) remarcăm trei secvențe distinse: o primă parte înfățișează starea neamului românesc umilit prin exploatare națională; urmează o strofă ce concentrează incendiar prin puterea cuvântului revolta restauratoare de noi ordini… („Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia!”), iar din ea se dezvoltă o a treia secvență lirică ce ia naștere din invocarea numelui marelui domnitor, Ștefan cel Mare, pe care Poetul îl vede ca pe un erou salvator. Vorbind în numele unui neam asuprit național, Poetul oglindește suferința unei colectivități numite ca în vremurile vechi, printr-un substantiv propriu la singular „tot Românul”. Coordonatele geografice încărcate greu de o istorie glorioasă duc acum povara exploatării și jelania locuitorilor: „De la Nistru pân-la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-s-a” (Hotin, Boian, Vatra-Dornii, Turnu, Dorohoi etc). Numele vrăjmașilor este dat generic, fie printr-un substantiv comun, singular, „străinul”, fie prin substantiv propriu la plural, indicând poziția dominatoare: „Vin Muscalii de-a călare”. Subtila comparație ajută la conturarea unei țări apăsate de urgie: „Au umplut omida cornii / Și străinul ne tot paște / De nu te mai poți cunoaște”. Tărâmul străbun este tăiat de brazde adânci, dureroase: „Sus la munte, jos la vale / Și-au făcut dușmanii cale”. O concluzie amară se impune în versul imediat următor, făcută cu același ton compătimitor: „Vai de biet Român, săracul, / Îndărăt tot dă ca racul”… Urmează versuri de un admirabil efect, care se sprijină pe conjuncția coordonatoare „nici”. Este o enumerare a tuturor relelor îndurate de popor, iar înstrăinarea în propria țară se înscrie printre cele mai grele suferințe. Lipsit de lumina speranței și de bucuria viitorului, drumul Românului pare sortit întoarcerii permanente în urmă, ca mânat de o forță potrivnică. Prin versul „toate cântecele pier”, înțelegem că dispare veselia din rândul poporului, se instalează o atmosferă de suferință, de robie, iar neamul pare crucificat: „Numai umbra spinului / La ușa creștinului”. Poetul exclamă apoi amar, concluziv: „Sărac în țară săracă”. Acumularea tensiunilor interne din cauza pângăririi gliei românești va cunoaște descătușarea în secvența a doua, exploziv: „Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia!”. Sunt cuvinte cu tonalități grave de blestem. Poetul se ridică acuzator, exprimând mânia robilor ajunși la capătul răbdării. Finalul nu poate fi altul decât unul militant, răscolitor de mase. Sugestiv este invocată figura luminoasă a lui Ștefan cel Mare, supranumit Soarele Moldovei, care capătă în poezie o dimensiune mitică: „Ștefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las-Arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija sfinților / În sama părinților, / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu, / Ca să-ți mântui neamul tău!”… Glorioasele fapte de arme ale vestitului Domnitor sunt săpate pe veci în sufletul și istoria acestul popor: „Tu te-nalță din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Și Moldova adunând”. Apelul la numele acestei uriașe personalități are drept scop redeșteptarea întregului neam osândit, ridicat ca o singură ființă la auzul poruncii de odinioară, să îndeplinească actul justițiar al eliberării. Năduful conținut de versurile imprecație din finalul poeziei („Îndrăgi-i-ar ciorile / Și spânzurătorile”) subliniază dorința de a elimina definitiv sursa răului național. Vorbele de ocară constituie o modalitate de eliberare a suferinței interioare cenzurate îndelung, până la refuz. Să ne amintim și de „Scrisoarea III”, în care Poetul compară societatea contemporană lui cu cea a „saltinbancilor și a irozilor”, adică a politicienilor pretinși patrioți, corupți și inculți, iar prin accente de amară ironie și de dispreț total, poetul îl invocă pe Voievodul justițiar, Vlad Țepeș, singurul în stare să pună capăt abuzurilor și să facă ordine în țară: „Cum nu vii tu, Țepeș, doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de neburi!” (M. Eminescu, Scrisoarea III). Citiți „Doina” lui Eminescu și „Scrisoarea III”… Cu „Doina” lui ne putem împărtăși cu acea dragoste de țară, pentru a pune temelie trainică tuturor căminelor românești bine așezate… Citind opera sa, veți avea de la Poetul neamului poruncile de toate zilele, precum într-un îndreptar de pedagogie națională… Citiți opera lirică și articolele lui din ziarul „Timpul”, pentru a înțelege că Eminescu rămâne o carte deschisă destinului nostru nașional, un îndreptar de pedagogie precum cea mai categorică Evanghelie politică a românismului…

Prof. Daniel Dejanu

 

Bibliografie: M. Eminescu, Poezii, Editura Eminescu, 1984; Arte poetice, colectiv de autori, Ed. Recif, 1995; Dicționar de texte literare, colectiv de autori, Ed. Pralela 45-Educațional, 2004.

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.