Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
miercuri 20 octombrie 2021 15:18

VLADISLAV I (VLAICU), UNUL DINTRE CEI MAI DE SEAMĂ DOMNITORI AI NEAMULUI ROMÂNESC (VI)

 

Respingerea cu succes de către oastea munteană a atacurilor forțelor agresoare împotriva Valahiei. Încheierea păcii de către Ungaria cu Țara Românească. Eliberarea și repunerea pe tron a Țarului de Vidin și a soției sale

 

Curajul nemaiîntâlnit al celebrului domnitor muntean Vladislav I (Vlaicu) de a ataca forțele maghiare ce realizau ocupațiiile militară și catolică în Țaratului de Vidin, a determinat coroana angevină să pună în aplicare un plan ofensiv de campanie mai complex pentru invadarea Țării Românești, comparativ cu cel proiectat și neaplicat la începutul anului 1365. Activând iscoadele necesare furnizării de informații de pe direcțiile vădite de atac ale corpurilor de oaste inamice, marele Voievod Vlaicu a procedat la pregătirea adecvată și imediată a apărării statului valah împotriva forțelor invadatoare ale Ungariei în coaliție cu cele ale Transilvaniei.

Astfel, la începutul primăverii anului 1369, două corpuri de oaste, de la Vest și de la Nord au pornit, atunci, deplasarea în cadrul campaniei ofensive dezlănțuite împotriva Valahiei. Primul corp atacator (maghiar) avea misiunea de a ocupa Banatul de Severin. Însuși regele angevin era implicat aici, având un adversar pe masură, pe viteazul Voievod Vlaicu - în fruntea unui corp de oaste al Țării Românești.

Potrivit consemnărilor unui cronicar al acelor vremuri (loan de Kükülo): „Acela (Vlaicu-Vodă), ca să împiedice intrarea oştirii regelui, s-a aşezat la pândă lângă Dunăre înspre Bulgaria, cu o armată mare” (Victor Motogna, „La războaiele Iui Vlaicu-Vodă cu Ungurii, 1368-9”, în Revista Istorică Nr. 1-4, Ianuarie-Martie 1923, Tipografia „Cultura Neamului Românesc” S.A.,1923, p. 18).

Celălalt corp ofensiv, condus de către Nicolae, voievodul Transilvaniei, având în compunere nobili, secui și mulţi ostași de seamă din Ardeal, a deplasat forțele prin Pasul Buzăului spre zona munteană a confruntării cu altă parte importantă a oastei valahe. Același cronicar (loan de Kükülo) a consemnat: „Voevodul Nicolae a forţat trecerea peste râul Ialomiţa, unde erau şanţuri şi întărituri făcute de români şi s-a lăsat la luptă cu oastea numeroasă a lui Vlaicu Vodă, condusă de con­tele Dragomir, castelanul (pârcalabul) de Dîmboviţa” (Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri”, București, Fundația regală pentru literatura și artă, 1946, p. 411; Victor Motogna, Op.cit., p.18).

Potrivit detaliilor istorice analizate, rezultă că ambele atacuri expediționare realizate în baza concepției regelui Ungariei - Ludovic I au suferit înfrângeri umilitoare, biruințele hotărâtoare fiind obținute de către forțele de apărare ale Țării Românești. Corpul de oaste condus de voievodul Nicolae, după câteva acțiuni favorabile, a suferit „o înfrângere catastrofală, asemănătoare celei de la Posada”. Din consemnările existente în „Cronica ungurească a lui loan de Kükülo” reies următoarele: „Înaintând fără grijă mai departe prin păduri când se înfundase pe niște poteci foarte înguste, Nicolae, voevodul Transilvaniei, a fost atacat de mulțimea românilor din păduri și din munți ...”, rezultând pierderi majore în rândul nobililor, secuilor și ostașilor care au făcut parte din forța agresoare. Însuși voievodul Nicolae nu a mai putut fi salvat (Nicolae Iorga, „Istoria Poporului Românesc”, volumul 2, traducere din limba germană de Otilia Teodoru-Ionescu, Editura Casei Școalelor, București, 1922, p. 411).

Pentru întărirea descurajării regelui maghiar, abilul Voievod Vladislav I (Vlaicu) a dispus unui corp de oaste muntean, aflat în Amlaș, să atace mai multe structuri și obiective ungurești din sudul Transilvaniei, producându-le acestora pierderi și distrugeri importante (Tiberiu Ciobanu, „Voievozi desăvârșitori ai statelor medievale Țara Românească și Moldova: de la Basarab I și Bogdan I la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun”, EdituraExcelsior Art, Timișoara, 2003, p. 52).

În condițiile menționate, din cauza înfrângerilor și pierderilor grele suferite, regele Ludovic I de Anjou a solicitat încheierea urgentă a unei înțelegeri de pace între cele două state. Astfel, în vara anului 1369 regele Ungariei a recunoscut independența Țării Românești, reconfirmând stăpânirea acesteia asupra Banatului de Severin (cu cetatea Severin), precum și asupra ducatelor Făgărașului și Amlașului (Tiberiu Ciobanu, Op.cit., p. 53).

Totodată, la solicitarea dârză a domnitorului  muntean, Țarul de Vidin Ivan Strațimir și soția sa Ana au fost eliberați din captivitatea în care erau ținuți în Croația (de mai bine de 4 ani) și repuși pe tron. Pentru siguranța acelei acțiuni majore a fost necesară garanția lui Vlaicu, dar și a aliatului său Dobrotici (despot al Dobrogei sau al „Țării Cărvunei” în perioada 1347-1386). Un document existent din acea perioadă, o scrisoare către generalul său Hemfy, relevă răspunsul faptic al regelui angevin: „noi am dat drumul țarului din Vidin pe chezășia lui Laic Vodă (Vladislav Basarab) și a lui Dobrotici domnul Dobrogei și am hotărât sa-i dăm înapoi și țara...”. (A.D. Xenopol, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, ediția a III-a revăzută de autor și ținută la curent de I. Vlădescu, volumul III - „Primii domni și vechile așezăminte”, 1290-1457, Editura Cartea Românească, București, 1925, p.71).

 

                               ~ Va urma ~

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.