Mihai Eminescu – Redactor la ziarul „Timpul” Observator al vieții social-politice din București, acționând cu pana gazetarului dedicat „țării pe care o purtă în suflet”…
„Poetul nepereche” a venit la București, cu toată povara de melancolie din poeziile sale și cu descrierile sumbre din operele sale în proză, pentru a pune stăpânire cu geniul său pe ziarul „Timpul”, care nu mai era considerat un jurnal al conservatorilor, ci al țării, pentru că el nu scria pentru un partid căruia nu-i aparținea, ci pentru „țara pe care o poartă în suflet”. Pentru a revedea chipul Capitalei noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe vremea când apărea ziarul „Timpul”, putem citi și reciti articolele semnate de Eminescu, redactorul acestui ziar, despre ulițele pe care, fără îndoială, va fi rătăcit și el, pe vreme bună ori rea, reținând o atmosferă apăsătoare, reumatică, dar asupra căreia nu trebuie să tragem concluzii pripite. Cu pana gazetarului, Eminescu participa la ședințele Camerei legislative, urmărea discursurile celor mai importante personalități ale vremii, urmărea și participa la evenimente culturale, concerte festive, spectacole de teatru, trecea prin piețe și târguri, pentru a vorbi cu oamenii din diverse categorii sociale. Un fragment din „Geniu pustiu” coincide oarecum cu datele pe care le avem și în unele articolele din ziarul „Timpul”, privind viața capitalei țării: „un București al contrastelor, în care palatele somtuoase se aflau în vecinătatea maghernițelor strivite de griji și nevoi”. „Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureștilor, ce se trăgeau strâmte și noroioase prin noianul de case mici și rău zidite din care constă partea cea mai mare a așa numitei Capitale a României. Tropăiai prin bălțile de noroi ce te împroșcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezanța de a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cârciumi și prăvălii pătrundea din ferestrele mari și nespălate o lumină murdară mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundaseră sticlele”. Citatul poate fi continuat, însă este evidentă intenția prozatorului Eminescu de a sublinia contrastul dintre decorul cenușiu, balcanic și luminozitatea spirituală a personajelor ce vor intra în scenă…Încolo se-ncepe „Infernul lui Dante: pasagiul Primăriei, bogat în gropi, șanțuri și Plevne improvizate, formațiuni geologice din epoca terțiană, elemente hidrografice perfide, în care alunecă picioarele celor muritori… Din când în când câte o trăsură, cu fuga”… „Prin mahalale, încercări modeste de muzică clasică din partea cânilor, care, după cum se știe, trăiesc sub regimul unei deosebite circulare a prefectului de poliție”… Este întru totul, pentru cine citește în spatele cuvintelor, o diatribă contra lui C. A. Rosetti, autor al ordonanțelor privind mișcarea câinilor prin Capitală, autor al formulei „Plevna internă, Neamul biped sau Neamul quadrapedelor”… formule care apar în multe articole ale lui Eminescu. … O notă persiflant-amară la adresa lui C. A. Rosetti, în legătură cu o ordonanță a acestuia privind vagabondajul câinilor, prin Capitală (Înțelegem prea bine că sub regim democratic - liberal și câinii trebuie să se bucure de libertatea întrunirilor chiar și neînscrise în constituțieune și de liberă circulațiune într-o țară liberă. Dar atunci poliția pentru ce dă porunci aspre pe care nu le ia în serios ? pentru ce deprinde pe oameni a nu ținea în seamă cuvintele autorităților publice ? Prea mult ne temem că scopul este de a pregăti societatea română pentru idealul Proudhon, pentru statul fără legi.” Apoi mai este ceva din descrierea din Sărmanul Dionis, transpus în verva polemică din ziar. Reluarea discuțiilor privind posibila retragere a lui Kogălniceanu din guvernul „roșilor”, prin polemica deschisă cu „Românul”, prin dezvoltarea frazei și prin formule ca „tămâia ce arde astăzi Românul”, „ver-cine-și va da osteneala”, „Este ceva putred în Danemarca”, ne îndreaptă iarăși spre pana lui Eminescu (Timpul, 1 noiembrie 1877). Întreaga desfășurare a retoricii gazetărești este a poetului: „Dar apoi, cu toată tămâia ce arde astăzi Românul la picioarele d-lui ministru de externe, cine nu a aflat zgomotoasele și scandaloasele certe urmate în sânul cabinetului, acuzările reciproce ce-și aruncau în capul unul-altuia niște înalți funcționari ?” Cum s-a liniștit furtuna, prin ce concesiuni s-au împăcat certații, nu știm bine. Oricum ar fi, „împăcarea urmată în astfel de condițiuni nu poate fi pacea, ci numai un armistițiu și ver-cine-și va da osteneala de a merge la dejun sau la prânz într-un mare hotel situat pe piața Teatrului”, va auzi acolo „un limbagiu plin de vivacitate și de amărăciune care-l va întări în credința: Este ceva putred în Danemarca” (Timpul, II, nr.247, 1877). Pana poetului își lasă însemnele și în articolul care vizeză „gloria oficialității cu eroismul de la Plevna”, devenit subiect de spectacol și „speculă chiar cu doliul național”. Gazetarul trăiește durerea comediei politice a vremii, când vede pe zidurile „capitalei niște afișe mari, în care ni se anunță reprezantațiuni extraordinare, sub titlul Lupta de la Plevna”. (…)„ Ne întrebăm: este oare iertat a abuza astfel de sfințenia unei mari fapte naționale ? Nu, nu este iertat și faptul cum la noi se face speculă chiar și cu doliul național, e cea mai tristă dovadă despre decadența morală în care se află societatea”… Într-un alt articol intitulat „Întunecime totală”, Eminescu lansa „strigătul pur contra abuzului” cu buna credință a poporului, contra autorilor de „samsarlăc-uri” și de „specule infame” contra jongleurilor cu principiile mari. Ultima notă este scrisă cu un haz halucinant de trist despre „starea de mizerie a Capitalei – comuna lui C. A. Rosetti”: „A privi la o întunecime totală a soarelui sau a lunii este o petrecere; a te rătăci însă noaptea prin întunecimea totală a Bucureștilor, a da în gropi și a te lovi cu capul de ziduri, este asemenea o petrecere pe care se pare a ne fi păstrat-o cu părintească îngrijire primăria noastră. Într-adevăr, frumoasă iluminare cu gaz avem acum” (Timpul, II, 1877). Gazetarul Mihai Eminescu este pentru noi o pildă de autentic și adevărat mânuitor al condeiului. Cine-i parcurge acum articolele despre viața și activitatea din Capitala țării va găsi multe din ele de o mare actualitate…Va găsi un Eminescu semnând articole de politică internă și combătând străinismul păturii suprapuse. Totul e afirmat cu convingere, cu autentică dragoste pentru poporul nostru și niciodată cu ură, cu barbarie, ca în zilele noastre. Eminescu e patriot, e naționalist, dar nu antiuman. Atitudinea lui are o înnălțime pe care nu o poate atinge nici manevrele politice meschine, nici diversiunea, nici exasperarea ațâțată a străzii. Eminescu afirmă mereu în articolele sale necesitatea unei politici de demnitate națională, singura pe care o socotește creatoare pentru neamul său.
Prof. Daniel Dejanu
Bibliografie: Caietele Mihai Eminescu, Vol. I, Ed. Eminescu, București, 1972 (p. 201-208); Mihai Gafița, Studii de istorie literară, Ed. Mihai Eminescu, 1979.
