Ce-am învăţat noi din pandemie? (I)
Propun subiectul ca temă de reflecţie, încerc să sugerez câteva idei pentru a contura un răspuns, dar, desigur, nu aş îndrăzni să las titlul fără semnul de întrebare. Pe de o parte, tema este prea amplă, ar putea ieşi o carte groasă de aici, pe de altă parte, este prematur să se încerce un răspuns acoperitor, „lecţia” este încă în plină desfăşurare, are multe componente „ceţoase”, ca să nu spun direct că sunt ascunse, cu sau fără intenţie, e nevoie de distanţare, de timp, de noi informaţii. Şi este nevoie de detaşare-relaxare, pentru a judeca lucrurile fără emoţii şi (re)sentimente. Apoi, termenul „învăţare” poate avea mai multe înţelesuri, de la simpla observare, de la „citirea” de suprafaţă a unor fapte, efecte, implicaţii, la sensul complex al „învăţării sociale”, cu sens pozitiv în, de pildă, un raport către Clubul de la Roma, „Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman”, realizat acum vreo patru decenii şi ceva de James W. Botkin, Mahdi Elmandjra şi Mircea Maliţa (publicat în limba română la Editura Politică, în 1981, în Colecţia „Idei Contemporane”), dar şi cu conotaţii negative, trimiţând la manipulare, apatie, violenţă, (ne)încredere în stat etc.
Multe lucruri sunt evidente – sau încep să fie acceptate ca atare. După doi ani de pledoarii pro şi contra, este clar de acum că şcoala online este un eşec. Soluţie de avarie, dar nu mai mult. Suferă în primul rând elevii, deci educaţia în sine, dar şi părinţii şi profesorii. E altceva cu împingerea spre online a locurilor de muncă, a celor pentru care acest lucru este posibil. Sunt în avantaj şi angajaţii, şi angajatorii, ba chiar şi traficul în marile oraşe – pierd investitorii în clădiri de birouri. Comerţul online a ieşit şi el în mare câştig. La fel producătorii şi vânzătorii de calculatoare şi programe/aplicaţii.
La nivel mai general, am învăţat că omul, ca fiinţă vie, este fragil, dar şi că umanitatea însăşi este fragilă. Şi inconştientă – în cazul în care se va confirma bănuiala, tot mai plauzibilă, că virusul cel încor(n)onat a fost produs într-un laborator. Am învăţat că putem trăi mai modest, călătorind mai puţin, consumând mai puţin, că putem repara şi recicla – trebuie însă văzut dacă nu cumva, după „eliberare”, vom sări din nou peste cal…
Am învăţat să ne fie frică – cu bune motive, dar şi manipulaţi în direcţia asta bolnăvicioasă de-a dreptul, şi la propriu, şi la figurat. În numele fricii, omul acceptă multe, iar „statul” (termen generic: autorităţi locale şi internaţionale, corporaţii, mass-media) şi-a dat din plin „arama pe faţă” din acest punct de vedere. Poate din nepricepere, la început, din prostie uneori, dar şi din interes, din automatismul puterii de dragul puterii, din „comenzi de sus” (nu e teoria conspiraţiei – se pronunţă cu mare dispreţ, pentru ca pronunţia însăşi să fie argument… – ajunge să ne amintim că preţul de producţie al vaccinurilor este cam acelaşi, dar preţul de vânzare diferă spectaculos de la o firmă la alta, încât, deloc paradoxal, vaccinurile scumpe au fost cele mai cumpărate, din „adaosul comercial” fiind plătită publicitatea şi „agenţii comerciali”, medici, politicieni, jurnalişti; glumă de pe internet: „Având suficiente fonduri, Pfizer a reuşit să producă şi un vaccin anti Astra Zeneca!”…).
O urmare aproape monstruoasă a fost polarizarea societăţii, una dintre cele mai grave sechele ale covideniei. Demonizarea celor care sunt de altă părere. Proşti, răuvoitori, anarhişti, terorişti chiar a pronunţat un fost prim-ministru de caricaturală amintire. Divide et impera, la nivel de vecini. Nici comunismul nu a fost atât de performant, împărţea societatea în clase, nu în categorii „transversale” pe familii, birouri, grupuri de prieteni. A început cu bătrânii, a sfârşit cu nevaccinaţii. Noi şi ceilalţi. Ceilalţi fiind totdeauna cei proşti, răuvoitori, anarhişti, terorişti…
Am ajuns la final de tabletă, n-am ajuns la final de dezbatere – sau de pandemie – revin (e simplu, pentru că scriu online…)…
