IN MEMORIAM ION C. ȘTEFAN NARAŢUNEA LA PERSOANA ÎNTÂI, UN FEL DE AUTOIMPLICARE PENTRU CONVINGEREA CITITORULUI
Am parcurs multe cărţi scrise la persoana întâi: de dragoste, psihologice, de călătorie. Cunosc autori care au elaborat zeci de volume astfel alcătuite, din spaţii şi timpuri diferite – şi au fost convingători de fiecare dată pentru cititorii lor, fără ca aceştia să se întrebe dacă personajele principale (naratoare) s-au putut implica în toate aventurile narate. Doar au acceptat, pur şi simplu, modul narativ adoptat de autor, crezându-l (eronat) că el însuşi este eroul din fiecare carte.
Din punctul de vedere al scriitorului, situaţia este, însă, puţin mai diferită: implicarea lui, la persoana întâi, este un simplu artificiu artistic, care-l ajută să elaboreze mai uşor.
Autoimplicarea sa este doar de natură psihologică, un artificiu luminos, fiindcă, deşi el ştie că altele sunt personajele reale, parcă prezintă mai intens şi mai simplu faptele.
De-altfel, doar autorul capabil de-o astfel de transfigurare reuşeşte să povestească pe deplin convingător...
Într-un roman de-o mai largă întindere, izbândește să se transfigureze în psihologia mai multor personaje.
Am întâlnit o speță destul de interesantă: într-un roman de peste trei sute de pagini, două personaje povesteau unul despre celălalt la persoana întâi, atât de convingător, încât câţiva cititori m-au întrebat care dintre ei sunt eu: cel de la capitolele A sau B? De fapt, eram în amândouă ipostazele, le vârste diferite; ajunsesem la o astfel de configurare încât eram tot eu şi la A şi la B. Eu eram Autorul; Eu Cititorul, care îmi parcurgeam textul cu propuneri şi analize stilistice: Unul şi Celălalt; unul în celălalt – tot Eu.
