Centenar: Marin Preda (II)
În anul 1970 am făcut o vizită la Siliştea-Gumeşti, la îndemnurile profesorilor Ion Rotaru şi Alexandru Piru, pentru a face o lucrare de licenţă despre „Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii”. Pe atunci trăiau multe dintre personajele romanului: Catrina Moromete, Ilinca, Alboaica, Ţugurlan, Polina, Birică, Iorga Grigore, coleg de şcoală cu autorul, Bălosu, notarul Preda Oprescu, Zdroncan, Din Vasilescu, sculptorul ţăran, Florea Gheorghe, Aristide, Marin al Mariei lui Usturoi, Matei Dimir, Fane-Marin Bâznae, Valache, Albei, Siţa, Popa Andrei, Vasile Boţoghină, faimoasa Guica...
Dar puţini au observat că „Moromeţii” este un roman care ne aduce în faţă un nou tip de ţăran, ce se deosebeşte de cel al lui Sadoveanu, Creangă, Zaharia Stancu sau chiar Rebreanu. Acestă carte este ca aurul, de ce se învecheşte, de-aia capătă noi străluciri. De fapt, cu moartea lui Ilie Moromete, viaţa satului de la câmpie ia o nouă întorsătură. Va intra într-o perioadă de prefaceri, fără a se mai întoarce la ce a fost.
Vizitând satul şi stând de vorbă cu ţăranii din Siliştea-Gumeşti, am fost lovit de faptul că majoritatea personajelor şi acţiunilor, monografia satului, obiceiurile, vorbirea sunt de o realitate nudă, adică ficţiunea aproape că s-a topit în realitate.
Ideea romanului l-a ispitit pe autor încă de la începutul activităţii literare. Toate nuvelele lui au subiecte luate din viaţa satului. Multe dintre ele s-au topit în ţesătura „Moromeților”. Romanul e prefigurat încă din 1949, este reluat în 1950-1951 şi, a treia oară, în 1955; volumul al doilea este conceput în 1953, părăsit până în 1956, apoi reluat şi terminat în doi ani.
S-a spus despre „Moromeţii” că este o monografie a satului din Câmpia Dunării. Siliştea-Gumeşti este o comună mică, aşezată în partea de nord a judeţului Teleorman, pe ambele părţi ale Pârâului Câinelui, având o vechime de trei secole. Satul a aparţinut mult timp Mănăstirii Glavacioc. Pe la 1885 devine proprietar Maria Al. Manos, apoi moşia este moştenită de grecul Guma, de unde i s-a tras şi numele de Siliştea-Gumeşti. În timpul desfăşurării acţiunii din roman mai rămăsese dintre boieri doar cucoana Marica, având „vreo patru sute de pogoane…”. În roman, descrierea satului este la fel ca în realitate, cu lux de amănunte. Locul de taifas al Moromeţilor era poiana din faţa fierăriei lui Iocan.
„... Adunările cele mai zgomotoase aveau loc în poiana fierăriei, mai ales duminica dimineaţa...”. Toponimia împrejurărilor satului din roman este identică și ea cu cea reală. Există localităţile Atârnaţi, Balaci, Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Mozăceni, Udupu, Râca etc.. Primul volum descrie satul din anul 1937, iar al doilea revine cu imaginea aceluiași sat, dar după o întrerupere de 20 de ani.
În primul volum satul înfloreşte, pătrunde industria, pământurile se vând şi se cumpără, gospodăriile se dezvoltă. Pe lângă bogătaşii satului, fac politică şi ţăranii înstăriţi. Cei cu stare stau în centrul satului ca alde Aristide. Toderici locuiește lângă primărie, Oprescu la fel, asemenea şi Predescu sau Popa Andrei. Majoritatea ţăranilor sunt încă săraci. Gospodăriile sunt compuse dintr-o casă, un grajd, curte, grădină, căruţă, vite şi câteva păsări. Obiceiurile satului sunt descrise magistral: jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic sau la furcărie... Formele de ritualuri străvechi, cum ar fi spălatul picioarelor la Rusalii, obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, parastasul), pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ghicitul, datul cu bobii) sau coptul porumbului şi al dovleacului de către copii pe deal, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă - toate aceste fapte au poezia lor în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie. Unele pagini sunt adevărate imnuri închinate frumuseţii pământului şi anotimpurilor. În roman sunt integrate şi scene din credinţele populare despre iele, nişte arătări, de obicei femei sau fete, care apar noaptea în poiene, jucând după fluier. Cine le vede rămâne cu infirmităţi. „Altădată a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el în Siliştea, la marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi s-a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un cerc!…”.
Va urma
