Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri (II)
Dar… ca totdeauna un dar… peste un an numai, în 1846, doctorii i-au recomandat Elenei Negri, delicată ca sănătate, să petreacă o vreme în ţările calde şi, în luna lui mai din acelaşi an, ea a plecat în Italia, cu făgăduinţa lui Alecsandri că o va urma. La despărţire, poetul i-a zis: „Te duci iubită scumpă în tărâmuri depărtate… / Gândeşte-te că-n lume nimic nu e mai mare, / Mai gingaş, mai puternic, mai sfânt, mai cu înfocare / Decât simţirea vie ce tu mi-a-i insuflat…”.
O lună după plecarea ei, prin iunie, a plecat şi el spre Italia. A luat drumul Mării Negre, trecând prin Constantinopol, Bursa, Atena şi urcându-se la Veneţia. La Constantinopol a cântat de fericire: „Gândul meu la tine zboară / Ca o pasăre uşoară / Către cuibul înverzit.”
În primele zile de septembrie a ajuns la Veneția şi şi-a regăsit iubita pe pământul frumoasei Italii. Alecsandri, poet, om delicat, înstărit, având lângă el acolo o femeie iubitoare şi simţitoare la tot ce era frumos!… Îşi închipuie cineva lesne romanul lor sentimental în leagănul acela al atâtor pasiuni mari, unde au petrecut frumoasele luni de toamnă, retraşi ca într-un cuib de dragoste, în palatul Benzonus!… Plimbările lor alături, braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi San-Marco, plimbările cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai stelele, care licăresc la tot pasul în poeziile lui de atunci, farmecul lor în faţa palatelor pline de legende, al serenadelor ce se auzeau şi al atâtor altor lucruri minunate, făcute parcă anume să înfierbânte închipuirea şi pasiunea! El ne spune într-o scrisoare că acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa lui. Lumina şi căldura lor încântătoare au rămas în versurile lui de atunci ca niște flori presărate într-o carte de amintiri.
Din Veneţia, au străbătut lungul Italiei, prin Florenţa şi Roma şi în ianuarie 1847 erau la Neapole, dinaintea golfului pe care se plimbau, ca şi la Veneţia, legănaţi de valuri şi de aceleași iluzii …
În fine, au ajuns la Palermo, unde Elena Negri s-a stabilit cu poetul şi cu Nicolae Bălcescu în Vila Delfina, afară din oraş. Pe acea terasă, aşezată pe coloane de marmură, Alecsandri îşi făcea împreună cu ea proiectele lui literare şi citea piesele pe care le scria. Seara ieşeau în liniştea aerului, sub suflul blând al mării şi priveau Vezuviul în flăcări.
Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri a fost deşteptat din acel vis. Boala Elenei Negri, „durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arăta îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.
La începutul lui mai a plecat cu Alecsandri spre Constantinopol, unde era fratele ei, Costache Negri. Dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri a murit pe vapor în braţele lui Alecsandri. Poetul a simţit pe inima lui inima ei încetând a mai bate… Ea a fost înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri a intrat în ţară bolnav şi şi-a căutat mult timp sănătatea ca să se poată restabili...
