URMUZ și JAMES JOYCE (II)
Începuturile scrisului datează din perioada 1907-1908. Primul auditoriu era familia. Aceasta, aflăm, se amuza copios. Numai că scrierile lui Urmuz nu sunt, în adevăr, „…un hohot de râs de la un capăt la altul”, după cum a afirmat George Călinescu despre opera lui Ion Creangă. Cel care îl va invita să publice va fi Arghezi, așa cum rezultă din puțina corespondență, infimă, o singură scrisoare adresată celui care îl va publica. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în „Studiu introductiv” al ediției „Pagini bizare” -Urmuz (Ed. „Mondoro”, București, 2013): „Una din acele întâmplări, care, evocate, după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi și pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puțin în partea ei epistolară”, așa cum reiese din „Pagini bizare”, ediția Sașa Pană 1970. Cu alte cuvinte, e mai verosimilă existența unui destin în viața omului, decât inexistența lui.
Scrisoarea, datată cu 11 ianuarie 1922, cuprinde nu numai invitația de publicare, dar conține și argumentele ce trebuie luate în seamă. Revista e serioasă, importantă - vrea să spună Arghezi. Motivul ar fi acela că în ea se publică nume sonore: „Primul număr care poartă data de 1 februarie este sub presă și așteaptă numai contribuția dumitale, are o serie de articole semnate de niște colaboratori, din care îți voi cita numai 3 ca să te feștelesc cu totul: Diamandy, ministrul României la Petersburg în timpul războiului dă un număr de pagini asupra revoluției bolșevice; Em. Antonescu, profesor la facultatea de drept din București, publică un studiu asupra reformei judiciare și Ion I. C. Brătianu (na!) iscălește un articol la un document istoric.” Și, ca și cum nu ar fi fost destul, autorul „Cuvintelor potrivite” adaugă: „Cred că îți ajunge, și regret numai un lucru, că trebuie să-ți aduc asemenea motive ca să te determin să nu-ți fie frică de vecinătatea mea în revistă. Vezi că ne găsim în cea mai recomandabilă tovărășie.”
În al său „Studiu introductiv” amintit mai sus, Nicolae Manolescu recurge la o constatare ce stârnește un râs de-a dreptul homeric: „Ne închipuim cu greu un argument mai insolit decât acela că vecinătatea cea mai liniștitoare pentru extraterestrele făpturi urmuziene ar fi aceea a studiilor docte ale unor profesori de universitate, ambasadori ori oameni politici”.
Noi înclinăm să credem că Arghezi, cunoscând cele două proze ce urmau să sosească la redacție, se gândește că, cititorul, descoperind titlurile „Pâlnia și Stamate” - roman în patru părți- și „Ismail și Turnavitu”, după o porție serioasă de râs (dacă va râde!), va căpăta plăcerea de a citi și „studiile docte” publicate în „Cugetul românesc” al lui Arghezi.
Abia în anul 1930 Sașa Pană va publica, prin bunăvoința mamei scriitorului, Eliza Ionescu-Buzău, sub titlul „Schițe fantastice”, scrierile celui care i-a fost prieten. Acestea sunt puține: „Pâlnia și Stamate” (roman în patru părți), „Ismail și Turnavitu”, „Emil Gayk”, „ Plecarea în străinătate”, Cotadi și Dragomir”, „Algazi & Grummer”,” „După furtună” - texte publicate antum - și „Fuchsiada” (Poem eroico-erotic și muzical, în proză), „Puțină metafizică și astronomie”, „Cronicari” (Fabulă), „Însemnări, Corespondență” - publicate postum (după „Cuprins” p.96 - URMUZ, „Pagini bizare”, ed. Mondora, București, 2013, Studiu introductiv – Nicolae Manolescu).
Va urma
