Dimitrie Țichindeal „Gură de Aur”
Fiindcă de curând a fost evocat Mihai Eminescu și am revăzut „Epigonii” („Văd poeți ce au scris o limbă ca un fagure de miere...”), unde primul nume amintit este Dimitrie Țichindeal (Cichindeal în ediția studiată), voi zăbovi de această dată asupra sa. Limba folosită de el învăluie cititorul în ceva foarte plăcut. A tradus din sârbă în limba „daco-română” – cum se exprima el. Țichindeal s-a născut în 1775, în localitatea Becicherecu Mic, comitatul Torontal, și a urmat studiile la școlile sârbești din satul natal, apoi din Timișoara. În 1801 a parcurs cursurile clericale la Timișoara (avându-i ca profesori pe Pavel Kenghelaț și Mihail Roșu-Martinovici, oameni pe care i-a lăudat și apreciat pentru că „au răspândit lumina minții învățăceilor lor”). Un an mai târziu, a finalizat Seminarul Teologic. Ca ocupație, în 1794 a fost învățător la Belinț, apoi la Beregsău, având, pentru o vreme, și funcția de inspector școlar. A activat și ca preot ortodox (la Becicherecul Mic) și, cum am arătat mai sus, ca scriitor și traducător.
În 1805, Țichindeal a participat la Campania împotriva lui Napoleon, în calitate de confesor militar. Din postura de preot, împreună cu protopopul Lugojului, Ștefan Atanasievici, cu Protopopul din Belinț, Gheorghe Petrovici, și cu Preotul din Bocșa, Petru Popovici, a întocmit o petiție către împăratul Francisc I, în numele românilor din Banatul Timișan, în care susțineau drepturile românilor și punerea în drepturi a culturii naționale românești, care fusese izgonită de clerul sârb (sub conducerea Mitropoliei de la Carloviț). Mai mult, a fost cerut director român în școala românească din Banat. Inițiativa lor a avut succes. În noiembrie 1812, la Arad, s-a înființat o școală românească (Şcoala Pedagoghicească Greco-Ortodoxă Neunită Românească), unde Țichindeal a fost profesor de „catihetă”. La început, au fost înscrişi 78 de elevi, iar cursurile erau predate de către patru profesori: Dimitrie Ţichindeal, având și rol de director, Iosif Iorgovici, Constantin Diaconovici Loga şi Ioan Mihuţ. În 1813, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan de la Oradea a trimis dascălilor din cadrul acestei școli o petiție prin care solicita un episcop român pentru românii ortodocși din Eparhia Aradului, însă, aflând aceste lucruri, Mitropolitul a împiedicat realizarea acestei dorințe. În 1814, Țichindeal a înmânat personal petiția „Supplex Libellus Valachorum”.
În iunie 1814 a cerut numirea unui episcop român la Arad, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici – Loga, dar inițiativa nu a fost pe placul autorităților. Cu toate acestea, a reușit să funcționeze la Arad până în anul 1815. S-a retras apoi în satul natal. În toamna anului 1817 s-a îmbolnăvit grav și, după câteva luni de suferință, a părăsit această lume la 20 ianuarie 1818, pe patul unui spital din Timișoara, la vârsta de numai 43 de ani. S-au împlinit, așadar, 205 ani de la moartea sa...
Dintre traducerile lui Dimitrie Ţichindeal, cea mai cunoscută rămâne gruparea de fabule: „Filosoficeşti şi politiceşi prin fabule moralnice învăţături. Acum întâia oară culese şi întru acest chip pre limba românească întocmite” (Buda, 1814). Fiind familiarizat cu limbile sârbă și germană, a tradus în românește lucrarea marelui iluminist sârb Dositei Obradovici, tipărită la Buda în 1802 („Sfaturile înțelegerii celei sănătoase...”), iar în 1808 a publicat alte două traduceri ale acestuia - „Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie”, precum și „Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru veșmintele ei și pentru dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește într-însa, așișderea și pentru preotul și slujitorul lui Dumnezeu”. În 1814 apare la Buda și o traducere de fabule ale aceluiași scriitor sârb.
În manuscris, găsim mai multe lucrări teologice: „Despre sărbători”, „Dogmaticeasca teologie sau cuvântare de Dumnezeu a pravoslavnicei mărturisiri a Răsăritului”, „Păstoreasca teologie sau învățăturii despre datoriile preoțești”, „Catehismul, litoria bisericească”.
În satul natal s-a ridicat un monument în amintirea sa, iar două unități de învățământ îi poartă numele – Școala Gimnazială din aceeași localitate și Liceul Pedagogic din Arad. La rândul său, Eminescu l-a evocat în „Epigonii”: Ţichindeal apare numit „gură de aur”, poetul așezându-l printre cei „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Țichindeal a rămas o figură reprezentativă a intelectualităţii române bănăţene din secolul al XVIII-lea, fiind descris unul dintre cei mai culţi oameni din acea epocă...
