Nonconformismul marilor clasici
Aflat la Viena, în vederea semnării tratatului cu Puterile centrale, Petre Carp îi cerea lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Urmările au fost imediate. La 28 iunie, au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, între care Societatea Carpaţii, închiderea ziarului Independance Roumaine şi expulzarea directorului său, Emil Galli.
În acest context, Mihai Eminescu şi Zamfir C. Arbore au fost arestaţi ca ziarişti, unionişti şi conducători ai Societăţii Carpaţii. În fapt, Mihai Eminescu a fost o victimă „colaterală” a Testamentului lui Petru cel Mare, o piesă sacrificată pe tabla de şah a devenirii noastre naţionale, căci statul român abia înfiinţat în 1859 şi abia devenit independent în 1877, ieşind de sub suzeranitatea de circa 400 ani a Imperiului turc şi de sub înrobitoarea cvasi-ocupaţie ţaristă în 1856, avea nevoie stringentă de recunoaştere şi apărare faţă de continua ameninţare a expansionismului rusesc şi de consolidare a despărţirii de Imperiul Otoman, lucru realizat prin Tratatul cu Imperiul Austro-Ungar din 1883, cu consecinţa „colaterală” a arestării şi internării poetului naţional.
La Universitatea berlineză, situația lui se legalizează pentru că depune un certificat de absolvire a liceului, eliberat la Botoșani, smuls de la Lambrior, care era directorul liceului din localitate. Ar fi putut cu aceste acte în regulă să își ia doctoratul, promis lui Maiorescu, și să fie numit profesor de filozofie la Universitatea ieșeană. Dar Eminescu nu era omul care să se aranjeze convenabil. S-a întors în țară fără doctorat, fără studiile universitare terminate și capătă un post de director al Bibliotecii Universitare din Iași, apoi postul de revizor școlar. La plecarea conservatorilor de la guvernare și venirea liberalilor, a rămas pe drumuri, fără slujbă. Chemat de Slavici la București la ziarul „Timpul”, la recomandarea lui Maiorescu, condeiul lui începe să strălucească, ajungând chiar redactor-șef. Ziarul era de-a dreptul conservator și trebuia să fie antiliberal. Eminescu nu face acest compromis, refuzând să se conformeze mai marilor conservatori. Articolele lui au început să-i supere și pe conservatori. În 1878, I.A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal. Iritați de nesupunerea sa nonconformistă, îl coboară în grad în funcția de prim-redactor, aducând ca director pe Grigore Păucescu, având scopul să-l supravegheze. Inutil, însă, poetul continua să toarne în articolele sale nesemnate convingerile lui politice inconformiste despre liberali, până în 1883 când boala nemiloasă l-a doborât.
Articolele din „Timpul” au început să scandalizeze multă lume, mai ales după teoriile maioresciene ale noii direcții. „Oamenii ăștia - se spunea despre o latură a Junimii - n-au nimic sfânt”. Literatura, gazetăria, comportamentul politicienilor, manualele didactice, religia, falsele tradiții, oratoria scălămbăiată, ortografia, artele, organizarea școlară, morala și moravurile, totul-totul era trecut prin ciurul ironiei. Și apoi intervine chestia cu „Mai potoliți-l pe Eminescu”, care începuse să critice politica imperiului austro-ungar cu care cochetau conservatorii.
După 1883, Eminescu devine o umbră pală a ceea ce fusese până atunci. Începe să fie marginalizat, boala lui căzuse așa de bine conservatorilor încât l-au exilat la Iași, fără a se mai îngriji de viitorul lui. De aceea, Maiorescu vede în el doar un mare poet, tăcând mâlc despre viața lui de gazetar.
