Contradicțiile personalității eminesciene
A fost Eminescu o personalitate contradictorie? Iată o întrebare care a preocupat pe aproape toți eminescologii, de la începuturi până astăzi. Primul semnal de alarmă l-au tras contemporanii lui, fie prieteni, fie detractori.
Ion Slavici, cel care l-a cunoscut încă de la Viena, ni-l prezintă drept un om sănătos, încrezător în viață, dar și dezgustat, plictisit, melancolic, nepotrivindu-se cu lumea din jur. Mite Kremnitz e mai întâi dezamăgită de inteligența și aspectul fizic, pentru ca apoi să emită judecăți opuse. Pătimașul Anghel Demetrescu și-l amintea de la Berlin sănătos, bine clădit, bea vin, fără a se îmbăta, citea sau dormea mult. Chibici sublinia viața dezordonată cu violențe în limbaj. Ieronim Barițiu s-a speriat când poetul, pe la 1870-1871, a lăudat fapta de sinucidere a unui tânăr student. N. Gane, într-o scrisoare către Maiorescu, îl sfătuia pe magistru să nu-l mai laude pe poet, deoarece lauda l-ar face încrezut, ne mai suportând nici un fel de critică.
De mic nu i-a plăcut școala și, totuși, nimeni nu a studiat mai înverșunat ca el. Fugind de la școală, la atențiune căpăta note proaste, părând indisciplinat. Era superstițios, se temea de stafii, avea chiar friguri din cauza lor în copilărie, pentru ca, mai târziu, să conteste dumnezeirea și să nege violent religia, deși a recunoscut utilitatea ei într-un stat natural. Râdea zgomotos la comedii, deși Ștefanelli l-a văzut sorbind cu atenție spectacolele. Trăia din lipsuri, însă era mândru și nu cerea la nimeni, se mulțumea cu puțin. N. Densușianu, la Sibiu, în 1866, l-a întâlnit zdrențăros și, cu toate acestea, zâmbea întruna „ca și când întreaga lume era a lui”. A colindat lumea „ca o haimana sănătoasă” (Călinescu). A fost văzut lucrând ca hamal în port (D. Teleor). Anghel Demetrescu s-a ciocnit de „egoismul” și „înfumurarea” lui Eminescu, însă Ștefanelli își amintea că oricine făcea cunoștință cu el „ținea la dânsul ca la un vechi prieten”. A avut prietenii durabile. „Strivitor ca superioritate intelectuală” (Slavici), n-a făcut niciodată caz de știința și cultura lui; publicitatea îi era indiferentă, alții îi smulgeau manuscrisul din mână, deși Panu sau Gane știau că Eminescu se socotea cel mai mare poet al vremii. Adâncit în gânduri, neatent la ce se discuta în jur, vesel și trist, nu plângea și nu se plângea niciodată, dar figura mamei i-a trezit înduioșarea cea mai adâncă. Eminescu, cel ce i se părea lui Slavici un nesentimental, îi scria fratelui Șerban despre o tulburătoare iubire pentru Veronica Micle: „Chipul ei nu-mi dă răgaz să studiez și pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus, coborâtă pe pământ, ca să mă tortureze.” A fost gelos și egoist în dragoste, fericit și generos, mărturisind că n-a iubit decât o singură dată. Un alt critic îl considera incapabil de iubire, impotent, narcisist, iar Caragiale - veșnic înamorat și sărac.
De altfel, Caragiale l-a surprins cu cel mai bun portret format din dublete: „vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate, aici de o abstinență de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieții. Fugind de oameni și căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”
