Anul Urmuz 2023 - Cel mai singur dintre singuri
Despre singurătatea lui Urmuz au vorbit mulţi dintre cei care l-au cunoscut (sau nu…), sintagma dinainte îi aparţine lui George Pruteanu, a spus-o în 1970, într-un articol din „România literară”. Nu despre singurătatea personală vreau însă să aduc vorba aici, ci despre „singurătatea literară”. Apărut total „neanunţat” (ecourile din Creangă şi Caragiale sunt mai mult dovezi de erudiţie ale comentatorilor), în plin sămănătorism, cu „romanul în patru părţi”, dar de numai câteva pagini, „Pâlnia şi Stamate” publicat la numai doi ani după „Ion” al lui Rebreanu – ce îndrăzneală pentru Urmuz, ce îndrăzneală pentru Arghezi! – Urmuz este „ortogonal” nu numai pe proza tradiţională, ci şi pe multele şi zgomotoasele mişcări de avangardă ale vremii sale. El parodiază (un mod de a spune că e ironic, ba chiar maliţios-coroziv) deopotrivă stilul consacrat de a scrie şi propunerile înnoitoare, nihiliste, de tip futurism, dadaism, suprarealism. Am mai vorbit despre cearşafurile ude care protejează parcă biblioteca lui Stamate de piromani, despre „manifestul” literar din finalul „schiţei” (sau „nuvelei”?) „Algazy & Grummer”, se pot adăuga sarcinile pe care Venus i le dă lui Fuchs, „de a distruge snobismul şi laşitatea cugetării în artă de pe meleagurile pământene”, ştiut fiind că există acolo „atâta progenitură inutilă, artistică şi neartistică” – şi aşa mai departe.
„Ortogonal” aşadar pe mişcările literare şi pe „progenitura artistică” care le pune în practică, dar şi pe ideea de familie (cea a lui Stamate este legată de un ţăruş, Urmuz însuşi era un „burlac bun” – Eugen Ionescu), pe stat (comisiunea fiscală din „După furtună” lasă în urma ei „un miros pestilenţial fiscal”), pe mase („plebea ideologă” din „Puţină metafizică şi astronomie” este „naivă”), pe ştiinţa prea încrezută (apar multe referiri prin „scrierile bizare”,… „aproape futuriste”). Un singuratic, în răspăr cu întreaga lume.
Am în faţă un articol (Catrinel Popa, „Seducţia lumilor (im)posibile. Note despre proza lui Urmuz”, apărut în 2017 în „Analele Universităţii Bucureşti. Seria Limba şi Literatura Română”) care elaborează asupra singurătăţii-unicităţii lui Urmuz în peisajul literar al începutului de secol XX. Explicaţia ţine atât de hipersensibilitatea lui Urmuz, cât şi de inteligenţa sa, cum zice Eugen Ionescu: Urmuz a presimţit eşecul civilizaţiei (europene) „într-un mod în acelaşi timp mai visceral şi mai intelectual [decât alţi poeţi]; iată de ce mesajul său e atât de evident şi obsedant, adevărat ca un coşmar, fie el şi un coşmar burlesc” (apud C. Popa).
Concluzia articolului merită subliniată, o reiau în întregime: „Indiscutabil, Urmuz este reprezentantul unui alt fel de modernitate, considerabil diferită atât de cea a susţinătorilor sincronismului, cât şi de cea a avangardelor, jucându-şi mereu cartea la limită, între refuz şi acceptare, pe muchia subţire de cuţit ce desparte respingerea rostirii stereotipe şi nostalgia, abia disimulată, a unui limbaj originar, inalterabil, în acord cu o lume – utopică – a perfecţiunii estetice. Acesta este unul dintre motivele pentru care prozele sale – impecabil construite – lasă impresia că sfidează legile logicii, autorul purtându-ne cu dezinvoltură dintr-un plan într-altul (pe firul asociaţiilor verbale sau intertextuale) şi vădind o egală mefienţă atât faţă de forţele centripete, de stabilitate şi echilibru, cât şi faţă de cele centrifuge, subversive în raport cu ordinea canonică prestabilită.”
Concluzie la concluzie: Urmuz a fost un clasic – sau, cu siguranţă, nu a fost un avangardist. El nu este nici absurd şi nici umoristic. Sunt două automatisme devenite prejudecăţi, am mai spus asta. Într-un anume sens (nu are neapărat legătură cu sinuciderea), el a fost „ortogonal şi pe sine însuşi”… Voi reveni la această idee.
