Sorin Calea - o nouă apariție editorială
O dublă lansare de carte, avându-l autor pe poetul ing. Sorin Calea, va avea loc joi, 2 noiembrie, de la ora 17.00, în Sala Ars Nova de la Casa Cărții Pitești.
„Revin cu bucurie la Pitești pentru a lansa volumele de versuri <Mă urmărește un vis> și <Montgolfierul inimii>, cărți prin care vă invit să mă cunoașteți, să mă redescoperiți și să dialogăm poetic”, este invitația autorului către cititori.
Sorin Calea, originar din comuna Valea Iașului, județul Argeș, este absolvent al Facultății de Electronică a Universității Pitești. Pasionat de Litere, a publicat până în prezent 13 volume de poezie și proză, este membru al Clubului Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeș, al Atelierului de Poezie de la Centrul de Cultură și Arte „George Topîrceanu” din Curtea de Argeș, al Cenaclului „Nicolae Velea” din cadrul Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș și al Ligii Scriitorilor din România.
Despre noul volum de poezie, „Montgolfierul inimii”, puteți citi în Prefața cărții:
Cel de-al paisprezecelea volum al lui Sorin Calea ne propune, predominant, o poezie de tip amoros-confesional, lipsită, însă, de intenția de a face alte denunțuri în afara celor orientate către sine. Limbajul este simplu, dar expresiv, trădând trăiri intense și o suită de sentimente variate, deseori contradictorii, prin care se conturează adevăruri ce nu mai pot rămâne ascunse în sertarele sufletului.
Titlul volumului este o potrivire curajoasă și totodată atipică a două cuvinte, unul din sfera tehnică și altul din cea anatomică. Montgolfierul desemnează, potrivit dicționarului, un aerostat primitiv umplut cu aer cald, acest aparat de zbor trăgându-și numele de la inventatorii săi francezi, frații Montgolfier, pionieri ai aviației pasionați de călătoria cu balonul. Așadar, un montgolfier al inimii ar putea să însemne, metaforic, poezia care poartă cu sine, peste munți și văi, peste ani și generații, întregul conținut de sentimente, experiențe și trăiri cuprinse într-o viață de om... Acest volum, fiind unul al confesiunilor, ia forma unui montgolfier la bordul căruia poetul urcă o parte din sine și se ușurează de povara gândurilor.
Fiind vorba despre o abordare destăinuitoare, temelia actului de creație o constituie amintirile eului liric, destrămate, însă, în regrete născute din neîmpliniri sentimentale, mai cu seamă, din iubiri care „nu au fost să fie”. Rămâne, astfel, ca singură alinare, rememorarea acelor momente care s-au impregnat suficient de adânc în sufletul său încât să recompună, în orice moment, trăirile cele mai de preț: „Dintotdeauna am înțeles / că viața nu este ce am trăit, / ci ce îmi amintesc / că am trăit / și cum mi-o amintesc, întreagă / pentru a o povesti” („Lumina cea mult căutată”); „Viața mea seamănă cu o poveste, / ceea ce contează nu e titlul / pus de măria sa, timpul, / ci lungimea, / dar mai ales intensitatea ei, / ești parte din poveste, ce spui?” („Mă urmărește viața”).
Acel eu poetic fad, specific poeziei moderniste, se transformă într-o prezență aproape palpabilă în versurile lui Sorin Calea. Întâlnim peste tot amprente ale persoanei I, singular, ceea ce sugerează, mai înainte de orice, asumarea mărturisirilor. Confesiunea poetică se structurează în observații, întrebări retorice și paralele între experiența vitală și cea verbală, între experiența mundană și cea metafizică, adesea chiar spirituală, iar tensiunea sufletească se face simțită prin concluzii filozofice implacabile cu privire la viață: „Așa cum spunea marele Goethe: / O viață nefolositoare e o moarte timpurie” („Alt tablou al vieții”); „și am mai descoperit / că cea mai mare bucurie a vieții / este să fii convins că ești iubit!” („Filosofia 55”); „nu sunt răspunzător / că am apărut pe astă lume, / dar sunt complet / răspunzător pentru ce trăiesc!” („Cugetări”).
De această dată, identificăm în versurile lui Calea un limbaj mai puțin încărcat de cuvinte abstracte. Ele sunt înlocuite cu formulări brute, uneori colocviale, aparent necosmetizate, care pot fi explicate prin faptul că întregul act al creației este rezultatul unui „stream of consciousness” voit, dar, în același timp, cititorul remarcând mai mult decât un monolog interior: un întreg proces de gândire și de zbucium sufletesc, redat natural... Confesiunea este personalizată, din loc în loc, cu un lexic prozaic, presărat cu unele figuri de stil atipice, din care nu lipsesc cuvinte din câmpul lexical casnic ori ce țin de activitatea profesională: „În pauza de cafea am discutat puțin / și mi-a zis că soțul e pompier, / eu având din obligații de muncă / o colaborare permanentă cu cei de la I.S.U.” („Mesaj pentru o balanță”).
Totodată, se remarcă o preferință aparte pentru termeni anatomici din sfera voluptății – elemente-simbol ale iubirii pasionale, ale seducției și ale feminității: trup, glezne, mâini, buze cărnoase, sâni, ochi verzi, ochi migdalați („trupul tău ce vibrează iubire”, „buzele-i să le mănânc aș fi vrut, / sânii să-i strivesc cu săruturi”; „Trup fericit ce-n mâini mi se prefiră”, „Și simte așa hotarele superbe ale vieții / Văzute și simțite prin ochii migdalați / Ce tot cătau acei ochi verzi minunați!” etc.). De altfel, femeia însăși este văzută ca o „metaforă bine îmbrăcată” și, în evocările poetului, ea apare când fecioară, când la apogeul experienței erotice, aspect sugerat cu o surprinzătoare dezinvoltură lirică: „E și vina ta / pentru că nu-ți dorești / cu adevărat ca să schimbi / un măgar, pe care îl ai, / cu un armăsar pur sânge / pe care l-ai înșeuat acum / mai bine de opt luni!” („Tare aș fi vrut”); „Probabil știi să-i faci falnic / Organul lui, tare precum un nuc” („Ultimul email”). Cea de-a doua ipostază este și aceea care face existența chinuitoare, de vreme ce poetul mărturisește că trăiește o iubire interzisă, adulteră, cu figura feminină evocată: „Tu ești a altuia și ne iubim pe-ascuns!” („Inimi aruncate pe făraș”).
De-a lungul paginilor, eul liric atinge perspective filozofice și conceptuale ce dovedesc maturitatea spiritului. Întâlnim cugetări existențiale privind raportul individului cu iubirea, văzută ca un ideal imposibil de perfecțiune, cu justiția divină, cu timpul ori cu destinul de poet. El aspiră la o unitate universală, adică nu doar aceea a cuplului, la care râvnesc, în general, semenii, ci a omului deplin, desăvârșit: „De când mă știu mi-am stabilit reperele, / suficient de multe pentru întreaga viață: / Nu-mi doresc să-mi fie mai ușor, / îmi doresc însă să fiu mai bun, / nu-mi doresc mai puține probleme, / îmi doresc cât mai multe abilități, / nu-mi doresc provocări mai mici, / îmi doresc mai multă înțelepciune.” („Mesaj pentru o balanță”); „Încerc să devin ceea ce gândesc / ca să pot ajunge să mă cunosc / cât mai bine... / nu prin ceea ce doresc, / ci prin ceea ce fac.” („Justificări și răspunsuri”); „Și ceea ce am tot pregătit, / așteptând parcă desfrunzirea, / se desăvârșește aici, / în așa-zisul miracol al candorii renăscute / la care într-unul din dialoguri / mai pot face doar târziu o simplă aluzie, / destul de accentuată a renașterii mele ca poet, / a acestei noi demnități și suveranități a eu-lui meu.” („Jurnal”).
Am putea spune că „Montgolfierul inimii” este un manual de anatomie a sufletului poetului, în paginile căruia eul liric se dezbracă de haina protocolară și se prezintă fără perdea, convertind cititorul în propriul său confident...
Cristina MINCU
