Mihaela Aritina Ionescu - „Cântecul lebedei”
Distinsa doamnă doctor, cu multiplele preocupări cu care ne-a obișnuit, editează un volum cu titlul „Cântecul lebedei”. Este o lucrare de tip mozaic, demonstrând, ceea ce spuneam, diversitatea preocupărilor. Cuprinde cinci secvențe: 1. Versuri, 2. Cărți, 3. Cenacluri, 4. Periodice, 5. Expoziții.
Textele poetice au multe suporturi tematice: lumea sacră, viața de toate zilele, anecdote care au circulat pe cale orală, unele dintre ele aflându-se într-o lucrare semnată de Petre Dulfu. Acestea din urmă își păstrează savoarea și prospețimea graiului oral.
Dominantă, în compoziția cărții, se află poezia cu conținut religios. Metafora din titlu face trimitere la agonia credinței religioase păstrată multă vreme în fondul nosrtu sufletesc și care, acum, se află spre final. Lebăda, după cum se știe, cântă numai atunci când anunță finalul vieții sale.
Autoarea se dovedește a fi o bună cunoscătoare a literaturii din spațiul sacru. Îl cităm pe editorul cărții, preot Al. Stănciulescu - Bârda, citat așezat pe coperta 4 a cărții: „Deși nu are studii propriu-zis de teologie, a acumulat cunoștințe serioase în acest domeniu, prin numeroase lecturi, prin ascultarea numeroaselor predici ale preoților și ierarhilor pe care le-a ascultat cu mult interes.”
Poezia sacră a doamnei doctor apelează la personaje consacrate în acest spațiu: Divinitatea Supremă către care trebuie să ne îndreptăm, către care ființa noastră are nevoie să se aplece prin rugă, mereu, această Divinitate omniscientă, omniprezentă și omnipotentă din poemul „Ochiul Magic” (p.87):
„Când tu dormi
ochiul lui Dumnezeu
veghează
știe și vede tot...”
Textele se încheie, uneori, cu o morală. Se pun întrebări răscolitoare, ca în poemul „Rai” (p.86):
„De ce, oare,
Nesocotim Raiul?
De ce nu ieșim oare
Întru întâmpinarea lui?”
Se subînțelege o adâncă dezamăgire a autoarei. Izvorul se află în faptul că omul nu vrea sau nu are forța necesară pentru a lupta cu sine ca să ajungă la înălțimea cerută de elementul sacru. De fapt, poeta înțelege, astfel, faptul că lumea a ajuns la o altă vârstă spirituală. Pe acest teren, autoarea nu meditează, nu filozofează; vrea ca versul său să aibă o trimitere directă, fiindcă numai așa consideră că poate avea efectul propus. Metafora, și are dreptate Mihaela Aritina Ionescu, l-ar îndepărta pe cititor de scopul propus: înțelegerea integrală a textului și a mesajului acestuia.
Amintind de cunoscutul panseu al lui Malraux, care afirma că, dacă la finele secolului trecut, al XX-lea, omenirea nu se va întoarce la credință, în următorul va pieri, autoatea pune, cum se zice, degetul pe rană. Omenirea a devenit areligioasă, s-a desacralizat.
Îndemnul întoarcerii la rugăciune demonstrează faptul că Mihaela Aririna Ionescu face parte dintre aceia care nu au părăsit datina străbună, spiritul nostru ancestral de popor păstrător de orânduială creștină.
Mitul christic al Învierii e pus în relație cu faptele cunoscute. Un text este dedicat fratricidului, Cain și Abel, atât de actual, poemul „Cain” (p.131):
„-Unde este
Fratele tău?L-a întrebat Dumnezeu
Pe Cain .
Acesta a răspuns
Impertinent:
-De unde să știu eu!
Eu îl controlez?
Și avea mîinile pline
De sânge”.
Autoarea și-a însușit lexicul utilizat în cultul religios: „Doamne”, „rugăciune”, „iertare”, „păcat”, „Rai”, „Maica Domnului”, „mijlocește”. Voi face mențiunea că registrele tematice, cum s-a observat mai sus, sunt multiple. O bună cunoscătoare a firii omului, versurile amintesc de trăsături negative ale caracterului uman: perfid, rău, răzbunător.
Nu se încheie aici observațiile pe marginea interesantei cărți a doamnei doctor Mihaela Aritina Ionescu, cu un titlu plin de semnificații, o metaforă dezvăluitoare a timpului acestuia, poate a timpului etern al omenirii. Să-i mulțumim pentru îndemnul de a reveni la tradiția noastră duhovnicească, la trezirea din noaptea sufletului.
